Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pilda zilei Tatăl nostru și șaua calului

Tatăl nostru și șaua calului

Un articol de: Augustin Păunoiu - 21 Ian, 2020

Ne amăgim crezând că a ne ruga este totuna cu a citi rugăciuni dintr-o carte sau a rosti pe de rost lucruri învățate din Ceaslov sau Psaltire. În urmă cu 11 ani, mă aflam în Athos și i-am vorbit părintelui Petroniu Tănase despre risipirea minții în timpul rugăciunii. Mi-a spus cu fermitate: „A nu fi cu mintea la Dumnezeu, a nu fi atent la cuvintele rugăciunii înseamnă să-L nesocotești pe Însuși Cel Căruia I te adresezi. Fapta asta e un păcat și nu unul dintre cele mici”. Și am mai primit un avertisment: „Dacă te vei obișnui să-ți faci canonul de rugăciune așa, cu neatenție, mecanic, automat, fără simțire, cu greu vei putea să trăiești rugăciunea ca pe ceva care te însuflețește, care te face viu și te face să simți că stai înaintea lui Dumnezeu”. Despre atenția în rugăciune, în pilda care urmează.

Odată, un sfânt cuvios făcea un pelerinaj la Ierusalim. Ajungând în capitala Țării Sfinte, s-a hotărât să viziteze și Nazaretul Galileei, Betleemul, Ierihonul și alte orașe importante din istoria Israelului. Așa că și-a cumpărat un cal pentru a călători mai ușor. Într-una din zile, pe când mergea spre Betleem, monahul s-a întâlnit pe drum cu un țăran. S-au salutat și au pornit împreună pe calea ce se așternea înaintea lor.

La un moment dat, călugărul a coborât de pe cal și i-a zis țăranului: „Urcă și tu puțin, fiindcă trebuie să fi obosit de la atâta mers!”

Țăranul a încălecat și cei doi și-au continuat astfel drumul, vorbind diverse lucruri unul cu celălalt. Din vorbă în vorbă au început să discute despre rugăciune. Țăranul stăruia spunându-i monahului că se roagă, și chiar cu căldură, adunat, fără risipire. Sfântul insista asupra faptului că, dacă rugăciunea se face într-adevăr cu căldură, mintea trebuie să fie și să rămână netulburată, liberă, dar în același timp unită cu Dumnezeu. Țăranul adeveri că exact așa se roagă, cu multă atenție și concentrare.

Atunci cuviosul, ca să-l trezească din iluzia sa duhovnicească pe țăran, i-a propus: „Dacă este așa precum spui și vei reuși să zici doar rugăciunea «Tatăl nostru» fără să îți fugă mintea la alte lucruri, o să-ți dau în dar calul meu”.

Țăranul i-a răspuns bucuros: „Fie, pentru mine e atât de simplu...” După care începu: „Tatăl nostru, Care... Dar, părinte, o să-mi dai și șaua?”

„Nu, îi zise monahul. Nu o să pri­mești nici calul, nici șaua, de vreme ce ți-ai întrerupt rugăciunea gândindu-te la lucru străin de Dumnezeu.”