Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Planurile omului și zâmbetul lui Dumnezeu

Planurile omului și zâmbetul lui Dumnezeu

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 14 Dec, 2018

Se spune adesea că, atunci când ne facem planuri, Dumnezeu zâm­bește. Poate că este un zâmbet vesel sau este un surâs trist, așa cum îl mai schi­țează uneori bunicii în colțul gurii când văd că nepoții au crescut și misiunea lor s-a cam încheiat. Poate că Dumnezeu vede, pe de o parte, râvna noastră de a așeza lucrurile pe un făgaș normal și de a-i ajuta pe alții prin planurile pe care le facem și atunci ne binecuvântează tainic eforturile sau, din contră, vede egoismul și ambiția nemăsurată care ne cuprind inima, invidia față de succesele altora, orgoliul și trufia care ne împing la planuri grandioase numai pentru a fi lăudați de ceilalți.

Personal, am apreciat din toată inima cuvântul lui Dwight Eisenhower, mare general american, ulterior președinte al Statelor Unite ale Americii: „Am descoperit că, în pregătirea unei bătălii, planurile sunt întotdeauna zadarnice, dar planificarea este indispensabilă” (apud PhilipKotler, Conform lui Kotler, trad. Liana Tomescu și Lavinia Zamfirescu, București, Ed. Brand­builders, 2006, p. 108). A-ți face planuri minuțioase necesită timp și, de fapt, denotă o frică interioară. Frica de a nu scăpa ceva din vedere. Frica de a nu fi la înăl­țimea așteptărilor. Frica de a deveni ridicol în ochii altora. Despre împăratul roman Augustus ni se spune că și în discuțiile cu propria sa soție, Livia, folosea un fel de însemnări preliminare. Istoricul Suteonius afirmă: „când subiectele erau serioase, le scria și le citea după carnetul său, ca să nu vorbească dus de împrejurare mai mult sau mai puțin (apud D. Tudor, Figuri de împă­rați romani, vol. III, București, Ed. Enciclopedică Română, 1975, p. 222). Este, fără îndoială, o exagerare să ajungi la o astfel de situație.

A nu-ți face planuri deloc înseamnă, pe de altă parte, a trăi la întâmplare. Și, dacă nu ești monah sau dacă nu ai ajuns deja la vârsta senectuții, atunci poate că ar fi util să-ți păstrezi totuși o „planificare”. Să te gândești pe îndelete la ce te pricepi și la ce nu te pricepi. Să te gândești cum poți să fii mai implicat în viața celorlalți. Să analizezi ce posibi­lități ai de a-ți valorifica talanții încredințați de Dumnezeu. Și, cel mai important, să fii realist. Jim Rohn spunea: „Majoritatea oamenilor supraestimează ce pot obține într-un an, dar subestimează ceea ce pot obține în zece” (apud Bodo Schäfer, Calea spre independența financiară, trad. Gabriela Aprodu, Iași, Institutul European, 2003, p. 48). De asemenea, în făurirea oricărui plan, gândul la Dumnezeu trebuie să fie prezent. Regele Solomon spunea: „Înfățișează Domnului lucrările tale și gândurile tale vor izbuti” (Pilde 16, 3). Trebuie să te gândești că există o posibilitate mai mare sau mai mică să nu împlinești tot ceea ce ai de gând. Unele vise au nevoie de o viață întreagă pentru a se transforma în realitate. Altele vor rămâne moștenire urmașilor. Iar altele pur și simplu nu sunt necesare. De aceea, este bine să eviți să fii nerealist în ceea ce-ți dorești să împlinești. Și trebuie să te rogi. Continuu. Profund. Sin­cer. Altfel, planurile te pot con­duce ușor într-o direcție greșită. Vei încerca să faci prea mult și vei renunța sau vei împlini și te vei mândri sau, mai rău, vei spune că Dumnezeu nu te-a ajutat. Aici este greșeala fundamentală pe care fiecare om o face măcar o dată în viață. Pune lipsa realizărilor sale, oricum irealizabile, pe seama lui Dumnezeu...

Deci, dacă avem planuri, nu greșim în fața lui Dumnezeu. El nu Se așteaptă să trăim la întâmplare, ci într-un mod responsabil, în care învățăm să ne asumăm diverse sarcini și progresăm în împlinirea lor și în preluarea altora. Și, câteodată, cred că și-ar dori să mai luăm o mică pauză de la a ne considera atât de importanți. Să luăm o zi în care agenda va fi pusă în sertar și, pe planul zilei, va fi doar El. Așa, ca într-o poezie frumoasă de Pușkin:

„Iubita mea e vremea. Vrea inima popas. / Trec zile după zile și fiecare ceas / Mai smulge-un fir de viață. Noi mergem mai departe. / Și tot croind la planuri deodată dăm de moarte. / Nu-i fericire-n lume, dar gândul liber este, / De mult visez o soartă tihnită ca-n poveste; / Rob ostenit, mi-i gândul de mult să fug de toate / Spre colțul meu de muncă și de plăceri curate” (A.S. Pușkin, „Iubita mea e vremea”, în: Versuri, București, Ed. Tineretului, 1960, p. 98).

Cu alte cuvinte, să mai privim și zâmbetul lui Dumnezeu, nu doar propriile planuri...