Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pomelnicul, între dorinţa umană şi voia lui Dumnezeu

Pomelnicul, între dorinţa umană şi voia lui Dumnezeu

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 30 Ian, 2009

Dimensiunea comunională şi comunitară a Bisericii, primordială în caracterizarea, identificarea şi definirea acelui A fi împreună al tuturor credincioşilor, este întruchipată deplin de rugăciune, mai ales la Sfânta Liturghie, cadrul şi momentul unirii plenare a cerului cu pământul, aşa cum îndeobşte se cunoaşte şi se mărturiseşte. Triumful şi lupta Ecclesiei, adică cerescul şi pământescul ei viu, personalizat şi liber, se întâlnesc aşezându-se şi rânduindu-ne firesc într-o întâlnire a trupului hristic. Rugăciunile unora pentru alţii şi a tuturor înaintea lui Dumnezeu constituie, fără doar şi poate, dinamica unităţii tuturor celor care conştientizează şi mărturisesc apartenenţa la întreg, iar pe de altă parte conferă liturgicului trăinicie, conectându-l în totalitate (şi prin pomelnice) la realitatea creştinismului cotidian şi real.

Biserica primeşte pomelnicul credincioşilor (a cărui semnificaţie s-a perimat sau a fost perimată, de-a lungul timpului, uneori într-un mod înrudit cu burlescul), deoarece rugăciunea pentru aceştia face parte din menirea fixată Ei de la începuturi chiar de Mântuitorul Hristos şi pentru că Ea îi călăuzeşte pe credincioşi spre mântuire, întâmpinându-i părinteşte. Biserica primeşte pomelnicul din dragostea rugăciunii. Dar latura orientativă eclezială presupune, având în vedere structura supraomenească şi dumnezeiască a scopului (recte, mântuirea), corectitudinea îndrumării. Chemăm credincioşii, uzitând îndeajuns de suficientă înţelepciune pastorală şi depăşind banalul ori limitatul interes momentan, capital supravieţuirii în actuala societate a lui aici şi acum, dar uneori singular în preocupările noastre.

În proporţie covârşitoare, structura alăturării pe o simplă bucată de hârtie a numelor conţine invariabil stipularea expresă a dorinţelor ce necesită împlinire mai repede. Sporadic se întâlneşte numai simpla înşiruire a numelor, care, de fapt, constituie pomelnicul. Adesea, numele celor dragi, vii sau adormiţi întru nădejdea învierii (iar nu morţi), sunt trecute pe plan secund, dacă nu sufocate de multitudinea doleanţelor ce nu suferă amânare în a fi împlinite şi care, de foarte multe ori, izvorăsc din şi vizează teluricul, minimalizând sau chiar eliminând duhovnicescul. Biserica invită şi întâmpină, fără a-şi părăsi menirea şi fără a se înstrăina de ontologia primordialităţii Sale teandrice. Biserica nu urmăreşte cu orice preţ să se facă bineplăcută omului (multe din prescripţiile Ei sunt, pentru contemporanii superficiali, desuete), ci îl ajută pe acesta să fie bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Permutările repetate pe care le suferă temelia Ecclesiei în peisajul creştinismului apusean, din dorinţa ei de a se apropia şi de a înţelege omul împreună cu patima sa, au ca rezultat un soi de confuzie eclezială, în urmă căreia Biserica nu îşi mai aminteşte locul şi menirea originară. Omul însă este chemat la abandonarea stării sale şi la încorporarea în iconomia hristică-eclezială îndumnezeitoare. În plus, menţionarea în pomelnice a dorinţelor exprese (multe dintre acestea având conotaţii materialiste şi consumiste) ce nu suferă amânare ne duc cu gândul în primul rând la o comandă umană cu executant divin, fără a lua în seamă întâietatea celor pentru mântuirea sufletului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 33; Lc. 12, 31). Omul îşi doreşte şi cere, iar Dumnezeu este erijat într-o maşinărie de îndeplinit dorinţele noastre spontane. Cerem, „forţând mâna“ divinităţii care ne-a dăruit viaţă din iubire şi devenim sceptici sau neîncrezători la prima întârziere a transpunerii dorinţelor în faptă, ignorând taina pedagogiei divine. Dacă Dumnezeu nu ne dă atunci când cerem, El nu devine lipsit de iubire pentru noi, căci în acest caz S-ar anula pe Sine Însuşi, ci tocmai din iubirea Lui faţă de noi ne plineşte la momentul optim rugăciunile, într-o pedagogie tainică şi uneori inexplicabilă pentru noi.

Aceeaşi ordonare a priorităţilor creştinilor se reiterează în rugăciunea pe care preotul o rosteşte în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, la momentul Axionului: „Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile spre mântuire“. Mântuirea ca scop al omului încreştinat nu presupune anularea celorlalte cereri, căci rugăciunea nu menţionează împlinirea doar a cererilor cele spre mântuire, însă acestea sunt capitale ca importanţă. Toate celelalte sunt adăugiri ce ţin de sfera secundarităţii, necesară, dar nu primordială. Renunţarea la detaliate prezentări sau radiografii ale situaţiei familiale, sociale sau economice (neuitând că pomelnicul, chiar şi în varianta sa extinsă şi alcătuită mai degrabă confesoral, nu substituie taina spovedaniei) şi doar scrierea numelor nu diminuează calitatea mesajului şi rugăciunii, ba dimpotrivă, căci şi aşa Dumnezeu ascultă şi pomeneşte, ca „Cel ce ştie vârsta şi numirea fiecăruia, Cel ce ştie pe fiecare din pântecele maicii lui...Cel ce ştie pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui“.