Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Postmodernism şi credinţă

Postmodernism şi credinţă

Un articol de: Elena Dulgheru - 26 Feb, 2010

Postmodernismul creştin - iată o sintagmă aparent oximoronică, primită cu uşurinţă de artişti, tolerată de jurnalişti, dar provocatoare, până spre a fi rejectată, pentru filosofi, esteticieni şi teologi. La o primă vedere, pe bună dreptate.

La un prim nivel conceptual, postmodernismul şi creştinismul par a se afla în opoziţie netă, sesizabilă în primul rând pe plan fenomenologic. Modul de manifestare al postmodernismului, în care ludicul şi sfidarea valorilor clasice sunt atribute comune, contravine - la o primă lectură - modului de manifestare al religiozităţii, caracterizat, s-ar părea, de cucernicie, smerenie, pietate, încredere faţă de tradiţie şi valorile consacrate.

Dacă scrutăm însă, fie şi lapidar, istoria religiilor, în speţă a creştinismului, şi tratatele de ascetică, vedem că lucrurile sunt cu mult mai nuanţate. Comportamentul primilor creştini faţă de tradiţiile păgâne ale Romei nu poate fi pus defel sub semnul cuminţeniei, nici atitudinea vehementă a unor sfinţi, ca Ilie Tezviteanul, Ioan Înainte-mergătorul şi Ioan Hrisostomul - ca să dăm doar trei exemple - faţă de abuzurile stăpânitorilor locali. Şi exemplele pot continua. Civilizaţia stâlpnicilor - primii nevoitori creştini prin vocaţie şi opţiune, premergători ai monahismului şi ai instituţiei „nebuniei întru Hristos“ - a avut, prin extremismul său ascetic şi spectaculozitatea-i deconcertantă, un efect de şoc „postmodern“ în secolele al V-lea - al VII-lea asupra cetăţenilor sirieni, moleşiţi în credinţă şi secularizaţi avant la lęttre ai Imperiului Bizantin.

Postmodernismul, metacurent artistic şi cultural, este definit printr-o anumită raportare la tradiţie, în care jocul în sine şi verbele „a deconstrui“, „a relativiza“, „a descentraliza“, „a recontextualiza“, „a resemantiza“ capătă pondere maximă. Postmodernismul nu creează o cetate culturală a Verbului (acţiunii), nici a Substantivului (sau esenţei) - pe care le parazitează - , ci a Adjectivului şi Adverbului: fundamental, pentru artistul şi intelectualul postmodern, este „Cum?“, modul de raportare la valorile existente. În termeni simplişti, se spune că „postmodernismul nu creează valori“, ci este definit de reflexul sau atitudinea sa ideatică faţă de Tradiţie şi Academie. Acestea nu mai sunt negate sau ignorate, cum făcea artistul modern, ci repuse în discuţie, recontextualizate, deconstruite şi reconstruite în spirit ludic, ironic şi condescendent, cu alte cuvinte, exploatate. Dar pentru a le exploata este nevoie, în primul rând, a le cunoaşte cât de cât, ceea ce nu implică a le şi înţelege în profunzime sau a crede cu adevărat în ele. Creatorul postmodern (spre deosebire de cel modern, pentru care erudiţia este mai degrabă stânjenitoare) are, aşadar, măcar o brumă de… studii superioare!

Naşterea postmodernismului în mediile intelectuale occidentale la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, mai ales după 1968, când moda structuralismului începuse să se epuizeze, a coincis cu maximul avânt al gândirii marxiste în catedrele universitare apusene. Ateismul său şi refractaritatea faţă de sacru, declarate sau nedeclarate, sunt, pare-se, funciare. Într-adevăr, cele mai multe produse artistice apărute sub apanajul său sunt tot atâtea argumente ca astfel să fie perceput metacurentul şi astăzi. De aici, distanţarea aproape unanimă, în duh şi în literă, a majorităţii mediilor creştine (atât elitiste, cât şi patriarhale, clericale şi laice) faţă de postmodernism - principial, fenomen regretabil, atunci când se constituie într-un reflex necondiţionat de crispare, aproape un boicot intelectual, dus până la confuzia dintre denominaţia unei epoci istorice şi a unui model de civilizaţie (postmodernitate) şi cea a megacurentului artistic discutat. Dar la aceasta vom reveni.

„Formă în mişcare“, cum a fost denumit, postmodernismul nu se defineşte prin conţinut, ci prin suprafaţă (concept de altfel complex şi defel lipsit de substanţă). Tot postmodernismul postulează „lipsa centrului“, preeminenţa epifenomenului în faţa esenţialului, exaltarea marginalităţii şi a provinciei (în sensul cel mai generic), cultul detaliului în dauna întregului, alteritatea, aşa-zisa democraţie în cultură. Cât de sincere sunt aceste postulate - se întreba un comentator la o emisiune literară radiofonică - dacă şi azi, pentru a te impune în literatura (post)modernă, trebuie să fii creditat de... Paris? În ce măsură sunt aceste postulate, de fapt, respectate, când iconomia oricărei opere creează ea însăşi un centru de gravitaţie (oricât de greu decelabil) al artefactului respectiv? Cât de sincere şi cât de viabile sunt, în fond, aceste postulate?