Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Postumele mărturisitoare ale lui Alexandru Mironescu

Postumele mărturisitoare ale lui Alexandru Mironescu

Un articol de: Elena Dulgheru - 13 Sep, 2016

Cea de‑a doua carte din arhiva Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de „Hrisovul clipelor” de ieroschim. Daniil de la Rarău, de Editura Renașterea din Cluj, este volumul postum al titularului arhivei, intitulat „La scaunul mărturisirii”.

Realizată în același format editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat‑o recent, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și prima, binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă precuvântare, este îngrijită și postfațată tot de protos. Benedict Vesa, și este, de asemenea, susținută de un cuvânt lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe‑surori, pe care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta acelorași avataruri istorice, ci și îmoșirea” de către aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării Rugului aprins” de la Antim.

Ca și opera bunului său prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin, Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte, cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada interbelică, cele mai multe însă, mai ales cele de meditație religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina tiparului după 1989.

Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în epoca ante și interbelică, ulterior interzis în lagărul comunist, revine astăzi în actualitate.

Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada postdecembristă, a fost omagiată - insuficient - în 2010 într‑un simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului, manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului profesor și gânditor interbelic? - s‑ar putea întreba azi cititorii. Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste și martor din umbră al regimului antireligios instalat după 1945 în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada intelectualității creștine inter și antebelice, Alexandru Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione orante - scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și Toată suflarea să laude pe Domnul.

Concepute ca scurte memorii spiritual‑autobiografice, scrise între 1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri care punctează drumul sinuos către credință al intelectualului, afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin.

Scrisă în duhul nobil și meditativ‑rarefiat specific al autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic‑interbelice, cartea oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de lumină, dinspre material‑epistemologic spre spiritual, un spiritual însă asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica rugăciunii și trăirii evanghelice, așa cum în laborator erau probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul - cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a fi Unul și Același.

Această onestitate intelectuală și umană, alături de deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în cultul prieteniei și al familiei, au fost - ne arată confesiunile din „La scaunul mărturisirii” - constantele morale ale parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu, semnele biruinței sale asupra morții.