Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Poveste de Moș Nicolae

Poveste de Moș Nicolae

Un articol de: Ștefan Mitroi - 06 Dec, 2019

Îl chema Nicolae pe bunicul său. Dar nu el era moșul de la care aștepta să primească în dimineața aceea un dar. Își lustruise ghetele și le lăsase peste noapte la prag. Le găsise în zori pline de zăpadă. Altceva nimic!

S-a uitat toată ziua pe geam, dar n-a venit nimeni. Îi trimisese chiar și o scrisoare Moșului, în care îl rugase așa: Dacă nu se poate o păpușă, măcar o carte cu povești. Dacă nu se poate o carte cu povești, măcar o cutie cu bomboane. Dacă nu se poate o cutie cu bomboane, măcar niște creioane de colorat. Dacă nu se poate creioane de colorat, măcar un balon! 

Nu cumva uitase bunicul să ducă scrisoarea unde trebuie? 

Ziua trecea, trecea întruna și nu le bătea nimeni la ușă. Se oprise ninsoarea. Ba chiar ieșise soarele, însă Moș Nicolae nu dădea nici un semn!

Apoi s-a înserat. Și ea avea ochii plini de lacrimi. Și bunicul observase asta. Totul era să nu observe și ea, fiindcă și ochii lui erau la fel. 

S-a întunecat apoi de-a binelea. Cu toate că-l dureau oasele și-l durea și-n capul pieptului nițel, el s-a ridicat atunci de lângă sobă și-a ieșit îngândurat în curte. Se umpluse cerul de stele. Iar luna se oprise, mai mare ca oricând, chiar deasupra casei lor. Cu gândul la balonul de care-i zisese nepoata sa Moșului, a luat de alături o prăjină și a tras-o tot mai aproape de pământ. Pe urmă a legat o sfoară de ea și a chemat-o pe cea mică afară.

- Uite-l c-a venit!, a izbucnit fetița din prag și s-a prins cu mâinile de sfoară, simțind în clipa următoare cum balonul suie înapoi pe cer, luând-o și pe ea cu el.

Rămăseseră și pământul, și casa lor în urmă, se uita tot mai de sus la ele, dar nu era speriată deloc. Dimpotrivă, nu se simțise niciodată atât de bine ca acum. Plutea, agățată de sfoara pe care o legase bunicul de un capăt al lunii, pe ­deasupra satului. Treceau pe lângă ea fuioarele de fum ce ieșeau din hornurile caselor. 

Ca să nu-i fie frig, și-a împletit iute un pieptăraș din vreo două-trei fuioare. Ba a croit și câteva rochii de mireasă pentru păpușile la care visase mereu, dar nu le avusese niciodată. Doamne, ce frumoasă era lumea!

Îți mulțumesc, Moșule!, s-a pomenit ea dintr-odată strigând. E mai mult decât meritam!

Ba meritai, i-a răspuns moșul celălalt, de lângă sobă.

Cum de ajunsese înapoi în casă!? 

Plutise cu adevărat pe deasupra pământului sau ascultase din nou una dintre poveștile pe care i le spunea bunicul înainte de culcare?

N-avea nici o importanță. Era bine oricum. Moș Nicolae îi răspunsese la scrisoare. Venise!