Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Primatul lui Hristos

Primatul lui Hristos

Un articol de: Nicușor Deciu - 17 Sep, 2018

Se poate distinge chiar și printre creș­tinii mai râvnitori o anumită înclinație nihilistă în abordarea problemelor credinței. De pildă, o astfel de tendință reprezintă alunecarea, mai mult sau mai puțin conștientă, în funcție de influențele pe care le suferă individul, spre un discurs tot mai negativ, din care Persoana lui Hristos dispare sau este din ce în ce mai estompată și în care lucruri secundare tind să ocupe prim-planul aspirațiilor sale. Iar după cum se știe, inversarea priorităților și a ierarhiilor în cadrul învățăturii lui Hristos este una dintre vicleniile cele mai subtile, prin care ispititorul încearcă să-i înșele chiar și pe cei bine intenționați. Adică, prin neatenții mici, dar care produc pe nesimțite, în timp, abateri grave de la înțelegerea corectă a chemării creștine - care constă în principal într-o cunoaștere prin împărtășire de Domnul Hristos -, să ajungem să eșuăm în chip lamentabil departe de Dumnezeul Cel viu, într-un rigorism pur omenesc sau într-o cunoaștere a lucrurilor de tip cantitativ. În acest sens mi se pare emblematic răspunsul, în care se poate întrezări și o ușoară nuanță de umor, Sfântului Paisie Aghioritul, la solicitarea unor pelerini foarte preocupați de deslușirea vremurilor eshatologice:

„- Părinte, spuneți-ne ceva despre antihrist!

- Să spunem mai bine despre Hristos… Cât putem, să fim lângă Hristos. Dacă suntem cu Hristos, ne vom teme de antihrist?”

Din păcate, această scenă nu prezintă un fenomen izolat, ci unul caracteristic pentru mentalitatea creștină din epoca actuală în care, din pricina superficialității credinței și a lipsei cunoașterii de sine, nu sesizăm că ne poziționăm greșit în căutările noastre religioase și, în loc să ne umplem mintea cu numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, îi oferim cugetării noastre, drept principală preocupare, numele potrivnicului. Aceasta se întâmplă întrucât este ignorat faptul că eshatologia nu reprezintă o simplă temă teologică care ar putea fi abordată separat de întregul învățăturii creștine, dar și că îndeletnicirea cu subiectul în cauză are altă finalitate decât aceea de a afla identitatea și lucrarea lui antihrist. Așa cum spunea și cuviosul Serafim Rose, noi „urmărim semnele vremurilor nu pur și simplu pentru a afla timpul venirii lui antihrist. Acesta e mai degrabă un amănunt secundar. Urmărim semnele vremurilor ca să cunoaștem când va veni Hristos. Este un lucru de căpetenie pe care trebuie să-l reținem pentru a nu fi doborâți de întunecime, depresie, ori de vreo tendință de retragere, în scopul adunării de hrană pentru o mare catastrofă. N-ar fi un lucru chibzuit”.

Astfel, perspectiva ortodoxă corectă stă în afirmarea primatului numelui Mântuitorului Hristos, în orice situație. Acest nume reprezintă imaginea cea mai înaltă și mântuitoare ce ar trebui să domine lumea și care se cuvine să constituie principala îndeletnicire a minții noastre, întrucât este numele Dumnezeului iubirii Care S-a jertfit pentru om. Și pentru aceasta „Dumnezeu L-a preaînălțat şpe Hristosţ şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 9).

Pentru un creștin, Hristos este Alfa și Omega, este, prin urmare, totul; este Dumnezeu-Omul și nici una din faptele ce refuză raportarea la El nu poate dăinui și nici dobândi vreun sens. Astfel, nu se mai poate vorbi de adevăr, bunătate, iubire, cunoaștere. Însă existența omului pentru a dobândi valoare veșnică nu se poate desfășura decât într-o permanentă relație cu Hristos. Acest lucru a fost sesizat în mod foarte clar de F. M. Dostoievski și exprimat printr-o formulare absolut paradoxală și de mare efect:

„Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi real că adevărul se află în afara lui Hristos, eu aș prefera să rămân mai degrabă cu Hristos decât cu adevărul!”

Maxima dostoievskiană este desigur o spectaculoasă reducție la absurd, întrucât Hristos fiind El Însuși Adevărul (cf. In. 14, 6) nu se poate niciodată plasa în afara Lui Însuși, decât, eventual, în afara vreunui adevăr al științei omenești. De fapt asta și presupune, în ultimă instanță, actul credinței: alegerea de a rămâne cu Hristos în orice împrejurare, chiar și atunci când se pare că adevărul se află în altă parte. Iar această alegere ne va ajuta să trecem peste orice vremuri, chiar și eshatologice. De aceea, orice încercare de a înlocui acest Nume în mintea și în inima omului cu altceva - mai ales cu numele antihristului - reprezintă în chip vădit o lucrare a vrăjmașului.