Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Priveghere şi mărturisire în vremuri de restrişte

Priveghere şi mărturisire în vremuri de restrişte

Persoanele care au făcut parte din Rugul Aprins au fost oameni care L-au iubit pe Dumnezeu într-o vreme în care foarte mulți se lepădau de mărturisirea credinței și aveau să arate acest lucru prin viața lor, prin atitudine, trăire şi fapte minunate.

Prin mărturia lor au dovedit că Biserica mai avea încă foarte mulți drepți, așa după cum când­va profetul Ilie se considera singurul drept şi i s-a spus că mai sunt câteva mii de oameni care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal (cf. III Regi 19, 18).

Așa era și atunci. Într-o vreme în care poporul român a trecut prin zile potrivnice credinței, cei de la Rugul Aprins au spus adeseori, asemenea Apostolului Nea­murilor: „Răscumpărați vremea, căci zilele grele și rele sunt” (Efeseni 5, 16).

Cele mai multe întâlniri ale rugătorilor mărturisitori, dar nu singurele, au avut loc la Mănăstirea Antim. Aici s-a constituit acest grup după ce, vreme de câteva zile, la Cernăuți, în reședința mitropolitului cărturar și iubitor de frați Tit Simedrea, aveau să se rostească cuvinte frumoase. Toți erau oameni doritori de o adâncire ortodoxă și îmbunătățire spirituală, precum și de trăire creștină în comuniune unii cu alții.

La 1 august, preotul Nicolae M. Popescu a vorbit despre calendar și priveghere, iar Alexandru Elian a susținut ex-cursul De la icoană la duhovnicie. A doua zi, Alexandru Mironescu o rostit o cuvântare despre martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic al Bisericii, și despre veșnicia trupului. În ziua de 3 august, Anton Dumitriu a ţinut o prelegere despre cunoaștere și asceză, iar, în următoarea zi, Paul Sterian a rostit o cuvântare despre cei șapte tineri din Efes și dovezile Învierii. 5 august, Constantin Noica: Patos și Patmos; 6 august, Petru Manoliu: Schimbarea la Față și frumusețea izbăvitoare, iar, în ultima zi a acelor întâlniri (7 august), arhimandritul Benedict Ghiuș a prezentat tema Duhovnic și tămăduire; Sandu Tudor a vorbit despre Rugăciunea inimii și sfânta isihie. Acestea au fost pietrele de început ale unei mișcări de care ne amintim adeseori.

Erau teme profunde, pe care acești mărturisitori le-au pregătit și le-au prezentat multor ascultători.

Membrii Mișcării Rugul Aprins veneau la Mănăstirea Antim pentru sfintele slujbe și pentru întâlniri care aveau loc într-o încăpere din clopotnița mănăstirii, dar și în chiliile ei, fiind găzduiți cu multă bunăvoință de către unul dintre monahii de altădată ai obștii de la Antim, Agaton, devenit mai târziu schimonahul Daniil (Tudor), care i-a avut alături și pe unii cărturari de elită ai cetății Bucureștilor, între aceștia aflându-se și Alexandru Codin Mironescu.

Profesorul Alexandru Mironescu s-a remarcat nu doar printr-o erudiție aparte, ci şi prin viața duhovnicească deosebită și cunoașterea temeinică a Sfintei Scripturi și a învățăturii Sfinților Părinți, fapt care mă încredin­țează să îndrăznesc a spune că a fost un sacerdot nehirotonit.

Să-mi fie îngăduit acest cuvânt, folosit pentru un mare profesor de teologie din veacul trecut, Teodor M. Popescu, și el invitat uneori la întrunirile grupului, fiind un apreciat teolog și un mărturisitor care avea să treacă, de asemenea, prin temnițele comuniste. Acesta, care din smerenie nu a primit să fie hirotonit, era prezent în fiecare duminică și sărbătoare la bisericile unde slujeau foștii lui stu­denți, ieșind cu lumânarea înaintea preotului, el, marele dascăl de teologie.

A fost numit așadar sacerdotul nehirotonit pentru râvna lui și viața liturgică intensă, pentru rugăciune și mai ales pentru Liturghiile care i-au luminat și bucurat ființa.

O viață asemănătoare a avut și profesorul Alexandru Mironescu. Mărturiile contemporanilor adeveresc faptul că era prezent la Schitul Maicilor, la biserica Schitului Darvari, la Stavropoleos, unde slujea cunoscutul părinte Ioan Lăncrănjean, sau în alte locuri ale Bucureștilor, adeseori retrăgându-se la Mănăstirea Cernica – mai ales după ieşirea din temniță.

Alexandru Mironescu devenise și un foarte bun cunoscător al rânduielilor tipiconale, dar mai ales un nelipsit rugător alături de aceste obști, fie ele monahale, fie comunități constituite în vederea trăirii credinței într-un mod mai profund, prin rugăciune adâncă, din Capitală.

Un alt lucru pe care aș vrea să-l subliniez, în vremea călătoriei către sărbătoarea Învierii, este acela că Alexandru Mironescu era, ca și Avraam odinioară, primitor de străini.

Alexandru Târpa, un cunoscut al profesorului Alexandru Mironescu, consemnează că-l vedea adeseori la Catedrala Patriarhală participând la slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul. La această slujbă, între altele, ni se spune, într-un tropar al Sfântului Andrei Criteanul: „Suflete, n-ai primit în casa ta nici străin, nici călător, nici pe orfan, nici pe văduvă. De aceea ai rămas afară de Împărăție, tânguindu-te”.

Profesorul Alexandru Mironescu chema adeseori în casa lui, îna­inte de vremea încercărilor, dar și după aceea, pe mulți călători și slujitori ai Bisericii. Între aceștia s-a aflat cel puțin de două sau trei ori, din mărturiile pe care le-am cules, arhimandritul Cleopa Ilie. La prima întâlnire din casa profesorului Mironescu, despre care amintește și părintele Benedict Ghiuș, în 1947, în vremea unor discuții duhovnicești despre Preacurata Fecioară, icoana Maicii Domnului s-a mișcat de mai multe ori. Părintele Benedict a spus atunci, repetând cuvintele: „O, minune! O, minune!”

Au fost martori în casa profesorului Mironescu mulți, care au înțeles că a fost un semn în a-i pregăti pentru încercările pe care aveau să le întâlnească în vremea regimului comunist.

De asemenea, în anul 1953, când părintele Cleopa s-a aflat la București ca invitat al Patriarhului Justinian Marina și a locuit în Reședința Patriarhală vreme de câteva luni, predicând la mănăstirile din apropierea Capitalei, din nou profesorul Mironescu l-a avut oaspete în casa lui pe cunoscutul avvă.

Un om care știa foarte multe, foarte bine pregătit (cu un bagaj științific foarte bogat), preocupat de fizică, chimie, plurivalent, învățase acum teologie și începuse să deprindă tainele muzicii bise­ricești. S-a oferit bucuros să premieze iubitorii de muzică, pictură și poezie – pentru că Oratoriul de Paști și de Crăciun avea să fie apreciat și premiat de el și de prieteni de-ai săi, la întâlnirile de la Antim și din alte locuri ale Bucu­reștiului.

Dar probabil că cea mai mare bucurie a lui a fost izvorâtă de asumarea mărturisirii lui Hristos chiar și în temniță.

Se pare că în anii '50 au fost arestați șaptesprezece reprezen­tanți ai Rugului Aprins, dar, dintre aceștia, doar trei au fost membri fondatori care s-au implicat de la început, din zilele privegherilor de la Cernăuți până la capăt, între ei aflându-se Alexandru Codin Mironescu, alături de monahul Agaton Sandu, devenit mai târziu schimonahul Daniil, în Munții Neamțului, la Schitul Sihla și la Rarău, precum și părintele Benedict Ghiuș. Acesta din urmă, duhovnicul lui Alexandru Mironescu, a rostit câteva cuvinte la moartea lui, în ianuarie 1973.

Am citit acele puține cuvinte din ceasul despărțirii care nu au creionat suficient statura celui plecat spre Veșnica Împărăție, pentru că vremurile erau foarte grele. Nu s-a putut aminti nimic despre Rugul Aprins în ziua despărțirii vremelnice de profesorul Mironescu, dar duhovnicul său a spus între altele ceea ce era esențial: „Omul de știință, profesorul fascinant, gânditorul cu vast orizont de cultură, de finețe, de informație, scriitorul consacrat, Alexandru Mironescu, a fost totodată și un profund credincios, practicant și mărturisitor puternic și substanțial al credinței noastre. Alexandru Mironescu a iubit credința autentică. A cunoscut-o, a trăit-o și a mărturisit-o, fără emfază, cu simplitate și normalitate (cum îi plăcea lui să spună...), așa cum vorbim despre lucrurile dragi și de maximă seriozitate ale vieții noastre.

Despre toată credința sa vor mărturisi la vremea lor manuscrisele care au rămas de la el. Credința îl făcea să spună că omul e ca un Dumnezeu creat în mijlocul lumii, un transfigurator și deschizător de drumuri către deplina plenitudine a vieții”.

Rugul Aprins poate fi un model de împreună-lucrare pe calea mântuirii a celor care sunt hrăniți de dumnezeiescul dor, fie că sunt preoți, monahi sau mireni. Și în vremea Rugului Aprins, puțini din­tre ei erau slujitori ai Bisericii. Unul singur era slujitor al Bisericii, părintele Benedict Ghiuș. Ceilalți doi dintru început și alții care s-au adăugat erau însă oameni care Îl iubeau cu adevărat pe Dumnezeu și au călătorit cu întrebarea întru dobândirea Dumnezeiescului Har, asemenea demnitarului din paginile Evangheliei care s-a apropiat de Mântuitorul și L-a întrebat: „Doamne, ce să fac ca să trăiesc veșnic?” După o altă traducere: „Ce să fac ca să moștenesc Împărăția Cerurilor?” (cf. Lc. 18, 18).

Ce mult înseamnă să întâlnești astfel de oameni. Dumnezeu are în toate vremurile și în toate timpurile astfel de mărturisitori și de oameni aleși care doresc să trăiască veșnic. Și cred că pentru mărturisirea lui din temniță, pentru smerenia prin care a trecut, pentru primirea de străini și de oas­peți în casa sa, Alexandru Codin Mironescu a moștenit Împă­ră­ția Cerurilor.

Cred că exemplul luminos al lui Alexandru Mironescu, care afirma adeseori: „Răscumpărați vremea, căci zilele rele sunt” (cf. Efes. 5, 16), dar și al celorlalți mem­bri ai Rugului Aprins, trebuie să ne însuflețească și pe noi într-o vreme în care foarte puțini se gândesc la lucrurile esențiale.

Tot mai mulți dintre noi suntem preocupați de lucruri efemere, care ne ocupă de cele mai multe ori timpul și alungă din inima noastră dorința întâlnirii cu Hristos. Poate că trebuie să luăm acum aminte la cei de la Rugul Aprins care, în alte vremuri grele, au pus iubirea de Dumnezeu printre priorități, nu printre cele obișnuite sau diverse, cum le aşezămnoi, astăzi.