Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Rânduiala întristării

Rânduiala întristării

Un articol de: Nicușor Deciu - 19 Mar, 2018

Înclin să cred că cei mai mulți dintre noi acceptă faptul că omul nu poate trăi oricum, la voia întâmplării, că viața trebuie sau ar trebui dusă după anumite principii potrivite cu firea omului, dar și cu destinația lui finală, care este salvarea sufletului său nemuritor. Cu toate acestea, atunci când începem să ne punem concret problema viețuirii după o anumită rânduială, vedem că lucrurile se schimbă, devin mai complicate și din ce în ce mai puțini reușesc să trăiască până la capăt potrivit principiilor acceptate inițial. Și aici nu mă refer la adoptarea unor practici exterioare, formale, ci la acele lucruri care determină viața noastră lăuntrică. Să ne aplecăm, de pildă, asupra modului în care noi abordăm de obicei întristarea. E posibil ca unii să se mire, dar trebuie să afle că inclusiv în acest caz există o rânduială; noi nu ne putem întrista oricând și din orice pricină, cel puțin așa ne recomandă Sfinții Părinți, pentru că întristarea primită sub imperiul diverselor impresii ale vieții cotidiene nu ne ajută la rezolvarea problemelor și cu atât mai puțin ne este de vreun folos sufletesc. Întristarea este o emoție puternică care poate zdrobi inima, poate îmbolnăvi realmente tot trupul, poate duce la deznădejde, dar, de asemenea, poate învia un suflet nesimțitor. Cu toate acestea, simpla constatare a faptului că întristarea, în cele mai multe cazuri, nu este folositoare nu ne ajută s-o și dominăm. Întristarea este un sentiment pe care constatăm că nu-l putem ordona, că scapă puterii noastre de a-l controla, însă în mod firesc altfel ar trebui să stea lucrurile. Rațiunea ar trebui să aibă forța necesară să ordoneze acest sentiment ca să se manifeste doar în acele cadre benefice și ziditoare și numai într-o anumită măsură. Și pentru ca să nu lungim prea mult discuția, să vedem ce spune despre tema noastră, cu exemple, Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Ai pierdut bani? Te-ai întristat, dar prin aceasta nu ți-ai acoperit paguba. Ai pierdut un fiu? Te-ai întristat, dar pe mort nu l-ai înviat, şi nici n-ai fost de folos cu ceva răposatului. Ai fost biciuit, pălmuit, batjocorit? Te-ai întristat, dar n-ai ridicat ocara. Te-ai îmbolnăvit de o boală foarte grea? Te-ai întristat, dar boala nu ai alungat-o prin asta, ba încă şi mai grea ți-o faci. Vezi că la nici una dintre aceste nenorociri nu ți-a fost de folos întristarea? Însă ai păcătuit și te-ai întristat? Ți-ai șters păcatul, ți-ai dezlegat greșeala.”

Totuși, întristarea e bine să nu fie niciodată dusă la extrem, recomandă cu măiestrie Sfântul Ioan, nici chiar în cazul în care aceasta lucrează spre folosul omului, ca nu cumva să-i întunece cu totul sufletul și să nu se mai poată întoarce la Domnul:
„Acestea deci gândindu-le pururea, cugetă la cei ce au pătimit altele mai rele decât tine şi nu te întrista de nimic, ci numai când păcătuiești să oftezi din inimă, numai atunci să plângi. Atunci, zic, supără-te, căci eu nu te împiedic, ci chiar te îndemn, însă şi atunci întristarea ta să fie cumpătată, gândindu-te că este şi întoarcere de la păcat, este şi împăcare cu Dumnezeu, şi cu cugetul tău”.

În citatele din Ioan Gură de Aur se poate vedea acel punct remarcabil al gândirii patristice care este îndemnul de a pune în lucrare sfaturile fără a căuta justificări personale cu scopul de a persista în impas, în tristețe în cazul nostru. Pentru că fiecare dintre noi își poate justifica lipsa de fermitate în abordarea întristării invocând sensibilitatea sa aparte sau întâmplări concrete din viață ce provoacă în mod firesc tristețe. Dar acestea nu pot constitui îndreptățiri, ci reprezintă doar capcane psihologice întinse de propriul nostru „eu”. Însă perspectiva Părinților este aceea de a transcende planul psihologic, întrucât este nestatornic, spre cel statornic, duhovnicesc.

Și, totuși, să nu uităm unde ne aflăm noi, începătorii într-ale ascezei, să nu neglijăm că suntem făpturi supuse unor schimbări de multe ori neînțelese, datorate stării noastre căzute și că definitoriu pentru măsura noastră este să ne zbatem cu toate puterile ca să trecem de la neputința cotidiană la modelul ceresc al omului. De aceea chiar de se va întâmpla ca uneori să fim cuprinși de întristare fără să vrem, chiar dacă ne vom afla dominați de emoțiile cotidianului, soluția nu este să ne lăsăm copleșiți de întristare, ci să ne îndreptăm întreaga atenție spre ținta existenței, spre Împă­răția cerurilor, iar întristarea să nu fie îngăduită decât cu rolul de a ne ține departe de păcate și de a ne mișca sufletul la întoarcerea spre Dumnezeu.