Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Recitind dramele comunismului - „Roxanne“

Recitind dramele comunismului - „Roxanne“

Un articol de: Elena Dulgheru - 18 Oct, 2013
Rareori tânărul cinema românesc dă dovadă de apetit pentru cultivarea memoriei pe termen mediu şi lung. Chiar şi pentru atât, un film care evocă problematici din istoria României de dinainte de 1989 merită interesul. şi cu atât mai mult când o face nuanţat, fără aplatizări şi fără maniheisme, ca „Roxanne“, filmul de debut în lungmetraj al tânărului regizor Valentin Hotea, cunoscut până acum ca realizator de documentare şi seriale pentru TVR. Un debut ambiţios - având în vedere complexitatea scenariului (comparativ cu linearitatea cvasiabsolută a celor mai multe filme româneşti actuale) - şi promiţător, ca rezolvare regizorală. 
 
Ca mod de abordare a trecutului comunist - empatică, matură şi fără tezisme -, povestea, scrisă de scenarista Ileana Muntean în colaborare cu regizorul, aminteşte cumva de „Examen“-ul lui Titus Muntean (asocierea de nume e întâmplătoare), chiar dacă subiectul propriu-zis şi structura naraţiunii sunt diferite. Tot o investigaţie asupra unor afaceri tulburi cu implicarea Securităţii, ale căror consecinţe planează asupra prezentului. Doar că destinele din „Examen“ fuseseră frânte mult mai dramatic şi iremediabil (eroul principal petrecând mulţi ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o), pe când în „Roxanne“ lucrurile sunt mult mai benigne şi remediabile, dar la fel de credibile, chiar dacă epoca de dinainte de 1989 este evocată doar prin dialoguri. 
 
Titlul filmului este inspirat de melodia trupei The Police, „Roxanne“, pe care cândva, înainte de 1989, chiar Vali Hotea o dedicase, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, unei colege de liceu - motiv suficient pentru declanşarea unei anchete a Securităţii asupra întregii clase. Acest fapt autobiografic - susţine regizorul - constituie pretextul filmului. 
 
După 20 de ani de la Revoluţie, consultându-şi dosarul de la CNSAS pentru a descoperi cine l-a turnat la Securitate, pe vremea liceului, pentru o dedicaţie muzicală, personajul principal (Tavi, magistral interpretat de Şerban Pavlu) descoperă că, în urma unei relaţii ocazionale cu o prietenă, este posibil să aibă un fiu adult. Fosta prietenă (alias Diana Dumbravă, nuanţată şi convingătoare în rolul de soţie arivistă), măritată cu cel mai bun prieten al său (interpretat de Mihai Călin, căruia rolul i se potriveşte mănuşă),  neagă iniţial acest lucru. Demarând o anchetă pe cont propriu printre foştii colegi, Tavi află adevăruri dureroase, care îi pun la încercare sentimentul prieteniei, delicateţea psihologică (în relaţia pe care o construieşte cu posibilul fiu, interpretat de studentul la actorie Anghel Damian - debut promiţător în lungmetraj) şi puterea de a ierta. 
 
Excelent aleasa echipă a actorilor de prim-plan conferă intrigii destulă consistenţă şi motivaţie pentru a o feri de telenovelism. Filmul câştigă în gravitate graţie unei linii narative secundare, susţinute de Valeria Seciu (dramatică şi expresivă, ca întotdeauna) - personajul mamei lui Tavi, bolnavă de Alzheimer, de care concubina acestuia refuză să se ocupe şi căreia, în consecinţă, fiul trebuie să îi caute un loc la un cămin de bătrâni. 
 
Chiar dacă nu va capta, probabil, atenţia mediatică la fel de mult ca filmele foarte promovate ale regizorilor impuşi, „Roxanne“ merită din plin atenţia publicului, atât datorită substanţei dramatice, cât şi pentru că suplineşte o lipsă importantă (şi, oarecum, inerentă) a ofertei regizorilor foarte tineri: atenţia acordată trecutului recent.