Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Recunoştinţa - condiție esențială a sănătății sufletești

Recunoştinţa - condiție esențială a sănătății sufletești

Un articol de: Florin Pâslaru - 01 Iul, 2018

M-am gândit deseori în ultima vreme de ce oare noi românii nu prea reuşim să ne bucurăm cu adevărat nici măcar în momentele noastre de sărbătoare. Nu sunt un pesimist prin structură, și nici nu cred că românii ar fi mai predispuși decât alții spre depresie, dar nu pot să nu observ faptul că acestui An Centenar, dincolo de solemnitatea unor momente oficiale, parcă îi lipseşte energia, sentimentul coagulării comunitare, înfrăţirea noastră reală. Impresia dominantă e că ceea ce s-a petrecut acum o sută de ani nu ne priveşte, nu e al nostru, parcă e o altă istorie.

Dincolo de responsabilităţile politice actuale, aş fi totuşi tentat să cred că această apatie generalizată își are mai degrabă rădăcina în altă parte, undeva în adâncul interiorului nostru, al fiecăruia. Iar bănuiala mea este că această situație are legătură cu o anumită ruptură între generaţii.

Nu mai este demult o noutate tendința generaţiei actuale de a se desprinde de cutumele, de clişeele considerate rigide ale generaţiilor trecute, astfel încât ceea ce era bun şi demn de respect pentru ei să nu mai reprezinte pentru noi nimic sau aproape nimic. Dar nu această atitudine de respingere, până la un punct justificată, mă pune pe gânduri. În conjunctura globalizării, efectele acestor fenomene de interferenţă socio-culturală nu reprezintă o problemă în sine. Mi se pare firesc ca, în contextul unor presiuni mai ridicate, să aibă loc un soi de selecţie naturală accelerată a celor mai sustenabile valori sau principii ale trecutului, cu atât mai mult cu cât nu tot ce a produs trecutul este și valoros.

Problema îmi pare a fi în altă parte. Aş spune în respingerea totală, în bloc, a experienţelor înaintaşilor noştri. E destul de frecvent să observi astăzi atitudini negaționiste, de tipul: „Nu ne interesează! Nu are legătură cu viața noastră!” etc. Or, tocmai acest dezinteres generalizat mă pune pe gânduri. De acord că nu toate produsele trecutului reprezintă culmi sau măcar momente ale dezvoltării spiritului. Dar de aici şi până la a anula orice merit al înaintaşilor noştri e o cale nu doar lungă, ci şi extrem de păguboasă pentru noi. De ce? Pentru simplul motiv că ceea ce suntem noi astăzi li se datorează şi lor, părinţilor noştri. Ar fi o periculoasă iluzie să credem că noi suntem independenţi şi că nu datorăm nimănui nimic, nici ţării, nici şcolii, nici părinţilor sau familiilor noastre, cu toate imperfecţiunile lor. În fond, ceea ce suntem noi astăzi nu reprezintă altceva decât sinteza dintre toate aceste elemente ale trecutului şi capacitatea noastră de a conlucra cu propria voință, mișcată de harul Duhului Sfânt. În măsura în care nu ne place de trecutul nostru, soluția nu constă în negarea acestuia, ci în asumarea lui. De aici vine schimbarea și, aș spune chiar mai mult, vindecarea. Ceea ce nu este asumat nu poate fi transfigurat, iar ceea ce nu este transfigurat nu poate fi vindecat. Asumând trecutul ne poziționăm altfel față de prezentul nostru. Îl asimilăm altfel. Nu îl mai percepem drept o condamnabilă povară. Din contră! Interiorizat corect, reintrăm în unitate cu rădăcinile noastre, trecutul devenind resursă de regenerare, de creștere, de dezvoltare și nicidecum frână sau blocaj.

În plan concret, asumarea aceasta poate fi realizată prin practicarea virtuții recunoștinței. Spun virtute pentru că ea nu reprezintă doar o chestiune de etichetă, de bună creştere. Este mai mult de atât. Trimite către sens existenţial, către a recunoaşte ca experienţă a revenirii în sine, sine pe care îl recunoşti sau îl re-cunoşti, adică îl cunoşti din nou şi din nou şi din nou, ca într-un dans al unităţii sau comuniunii. La acest nivel, ea este oglindă, ne reflectă pe noi înșine, forța noastră interioară, gradul nostru de noblețe sau, dacă vreți, gradul nostru de sănătate sufletească. Este și motivul pentru care, practicând-o, nu faci un favor celorlalți, ci ție însuți.

Și totul începe prin a rosti simplu cuvântul „mulţumesc". Poate părea o banalitate, dar cu cât este rostit mai des, cu atât mai mare este şansa noastră de a ne vindeca de opacitatea individualismului. Iar dacă nu ştiţi să-l rostiţi sau, pur şi simplu, nu vă vine să-l rostiţi, atunci aduceţi-vă măcar aminte că există un loc în lumea aceasta în care „mulţumesc" reprezintă rațiunea principală pentru care oamenii aceia se întâlnesc. E vorba de Biserică. Dincolo de ritualuri, ceea ce realizează în esenţă acei oameni care merg duminică de duminică sau sărbătoare de sărbătoare în biserică este tocmai pentru a învăţa şi a rosti cât mai des „mulţumesc". Mai întâi, Mulţumesc euharistic lui Dumnezeu pentru că sunt, dar mai ales pentru că Este! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru părinţi şi pentru profesorii de la care am învăţat ceva! Mulţumesc pentru fiecare om care mi-a apărut în viaţă şi de la care am învăţat oricât de puţin! Mulţumesc lui Dumnezeu nu doar pentru oameni, ci şi pentru conjuncturile prin care trecând am evoluat. Întru-un fel sau altul, mai blând sau mai dureros, funcţie de îndărătnicia fiecăruia, din toate putem învăţa şi pentru toate putem mulţumi, exprimându-ne recunoştinţa faţă de Cel ce se află în spatele tuturor chemându-ne cel mai adesea în chip tainic spre El, în condiția vieții nealterate de moarte.