Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religia şi ştiinţa nu se exclud, ci se completează

Religia şi ştiinţa nu se exclud, ci se completează

Un articol de: Nicolae Achimescu - 24 Ian, 2010

În ultima vreme a început să capete tot mai mult contur dialogul dintre credinţă şi ştiinţă. Scientismul, nu ştiinţele, de la începutul secolului al XX-lea nu mai are acelaşi succes. Mulţi oameni de ştiinţă sunt tot mai fascinaţi de frumuseţea şi complexitatea naturii şi universului. Între alţii, A. Einstein afirma cu convingere că universul „musteşte“ de inteligenţă, iar, mai încoace, astrofizicianul T. X. Thuan spunea că pariază pe un „principiu creator“, amintindu-ne, după mai bine de patru veacuri, de celebrul „pariu“ al filosofului B. Pascal despre existenţa lui Dumnezeu. Ba mai mult, în plin secol XX, Max Planck, cel care a inventat cunoscuta teorie a cuantelor, remarca faptul că religia şi ştiinţa nu se exclud, ci se completează şi condiţionează reciproc (M. Planck, Religion und Naturwissenschaft, Leipzig, 1938, p. 210 sq.). În ultimii 30 de ani, ştiinţa despre viaţă a acumulat o cantitate enormă de cunoştinţe. Învăţătura creştină despre om poate deveni o sursă inepuizabilă de informaţie pentru multe domenii ale ştiinţei, dar în principal pentru antropologie, cosmologie, biologie sau, mai nou, sociobiologie, care studiază relaţiile umane prin prisma comportamentelor sociale.

M. Planck a intuit foarte bine relaţia dintre credinţă şi ştiinţă: aceasta este una de complementaritate, evitând astfel ispita concordismului şi pe aceea a antagonismului. Aceasta pentru că, în ambele cazuri, există un risc. Concordismul, de pildă, aşază pe acelaşi plan istoria biblică a creaţiei cu teoria Big Bangului. Într-o atare perspectivă, Big Bangul este identificat cu crearea lumii de către Dumnezeu. În varianta antagonismului, dimpotrivă, se insistă îndeosebi pe conflictul fără sfârşit dintre religie şi ştiinţă, dintre credincioşi şi oamenii de ştiinţă.

Ştiinţa fără conştiinţă, o ruină a sufletului

Nu fără temei, Francis Bacon afirma că ştiinţa fără conştiinţă nu e altceva decât o ruină a sufletului, ba chiar a universului. Atunci când reduci fiinţa umană la conţinutul său fizic, material, nu faci altceva decât să-l devalorizezi în natura sa, în esenţa sa. Sub acest aspect, o mare provocare pentru credinţa creştină şi religie, în general, vine din partea neurobiologiei, în sensul că unii neurobiologi încearcă să explice gândirea şi sentimentele omului exclusiv ca un rezultat al reacţiilor fizico-chimice ale creierului. Privite din această perspectivă, orice activitate intelectuală sau orice viaţă religioasă devin la fel de inteligibile precum mecanismul digestiei. Conform acestei concepţii, înseamnă că creierul produce gândirea, la fel cum ficatul secretă bila. Şi de aici începe tot şirul speculaţiilor privind inteligenţa artificială egală sau superioară celei umane. Ceea ce nu se înţelege este, în primul rând, faptul că gândirea umană nu poate fi redusă câtuşi de puţin la statutul de instrument pentru rezolvarea unor operaţii sau ecuaţii matematice. Lucrul acesta îl poate face foarte bine orice calculator, această „tinichea electronică“, aşa cum o numeşte René Thom. Omul nu are, însă, nimic în comun cu calculatorul, pentru că o maşină de calcul, un computer, nu raţionează, ci ceea ce face el nu este decât operaţiunea programată de geniul omului. Singura concluzie care se desprinde de aici este că biologia, mai precis neurobiologia nu are nici pe departe argumente pentru a ne descoperi dimensiunea ireductibilă a sufletului omului în şi prin termeni materiali.

Astăzi există două mari tendinţe în lumea oamenilor de ştiinţă în atitudinea lor faţă de religie. Adepţii primei tendinţe văd încă de multă vreme în religie un fenomen pur subiectiv, ceva iraţional. Cea de a doua categorie este asimilată unei anume mişcări intelectuale, cunoscută sub numele de „gnoza de la Princeton“ (cf. R. Ruyer, La Gnose de Princeton, Fayard, Paris, 1974). E vorba de o mişcare care nu respinge religia şi tradiţiile religioase în sine, dar le consideră depăşite, considerând că lumea va intra într-o nouă eră a cunoaşterii, în care percepţia creştină a universului nu-şi mai găseşte locul. Această gnoză exclude ideea existenţei unui Dumnezeu personal, acceptându-L pe Dumnezeu, cel mult, ca pe un principiu organizator al lumii, distant şi rece, impersonal, un principiu care se confundă, în fapt, cu natura însăşi. În fond, nu e vorba de altceva decât de o resurgenţă a panteismului care, în mod regulat, de cel puţin două secole, îşi face ciclic apariţia în Occident.

Ştiinţa nu are nici pe departe instrumentele de a rezolva totul în universul în care trăim

În 1870, cu peste o sută de ani după ironia sarcastică a lui Voltaire şi materialismului elementar al lui Diderot, R. de Flers pretindea că progresul umanităţii nu va începe decât atunci când în Franţa „nu va mai fi nici un preot viu şi nici o Biserică în picioare“ (vezi P. Thuillier, Science et societé. Essais sur les dimensions culturelles de la science, ed. a II-a, Fayard, Paris, 1997, p. 226).

O asemenea aşa-numită predicţie s-a dovedit, de-a lungul timpului, fără nici un temei. În primul rând, pentru că ştiinţele exacte şi umane n-au oferit încă, nici pe departe, un răspuns concludent la întrebările tot mai multe de ordin metafizic. Persoanele care şi-au pus speranţa în descoperirile moderne, care, în opinia lor, ar fi putut satisface din plin setea lor de curiozitate prin golirea lucrurilor şi universului de mister, au fost absolut dezamăgite.

Până la urmă, mulţi oameni de ştiinţă au refuzat oferta scientismului. De pildă, Alfred Russel Wallace, referindu-se la relaţia dintre credinţă şi ştiinţă, pe tema darwinismului, a afirmat clar că „forţele care pot să dea seama de transformarea speciilor sunt incapabile să exprime trecerea de la animal la om“ (vezi ibidem, p. 287). Această abordare a alimentat o polemică ce s-a extins pe tot parcursul secolului trecut. Diferenţa au făcut-o doar cuvintele şi stilul folosite. În rest, nimic nou. Mulţi dintre adversarii cei mai îndârjiţi ai creştinismului, gândindu-ne în primul rând la pozitivişti, n-au făcut altceva decât să-şi îmbrace mesajul cu expresii şi termeni aparţinând vocabularului religios. De altfel, aşa au apărut crezul scientist, morala scientistă, dar şi antropologia şi eshatologia scientiste. Au trebuit, din nefericire, să apară tot felul de dezastre şi catastrofe în istoria omenirii, pentru ca lumea de azi să înţeleagă, în fine, că ştiinţa nu are nici pe departe instrumentele de a rezolva totul în universul în care trăim, că, în afara lui Dumnezeu, ea nu se mai află în slujba lui Dumnezeu, ba chiar împotriva Lui. Această conştientizare reprezintă o mare şansă la începutul mileniului al III-lea.