Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: A existat un monoteism egiptean?

Religie şi fenomen: A existat un monoteism egiptean?

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 01 Iul, 2007

În perioada de apogeu a Egiptului antic, aceea a Regatului Nou (1562-1085 î.Hr.), cultul soarelui, sub denumirea de Amon-Re, a luat o mare amploare. În timpul vastelor lor cuceriri, regii egipteni răspândiseră acest cult până în Mesopotamia şi până în Libia. În timpul dinastiei a XVIII-a, Templele lui Amon-Re s-au înmulţit în ritm alert, iar veniturile şi domeniile lor s-au înzecit prin transferul de bunuri şi averi realizat de faraoni în urma războaielor de cucerire. De asemenea, în acelaşi ritm a crescut şi autoritatea preoţilor nu doar în plan religios, ci şi economic şi politic. Egiptul ajunsese aproape o teocraţie, în care Marele Preot se plasa imediat după rege, de cele mai multe ori cei doi aflându-se în conflict.

Ca o primă reacţie împotriva cultului lui Amon-Re şi a creşterii puterii politice şi economice a Marelui Preot şi a sacerdoţiului în general, faraonul Amenhotep al III-lea (1400-1362 î.Hr.) a întemeiat cultul lui Aton, cultul discului solar. Urmaşul său, Amenhotep al IV-lea (1361-1340 î.Hr.), îşi schimbă propriul nume care amintea de zeul Amon în „Akhenaton“, amintind de Aton. În plus, explică poporului că de acum înainte el şi casa sa vor adora un singur zeu, zeul Soarelui-Aton, cerând compatrioţilor săi să facă acelaşi lucru. Pentru a-şi convinge poporul în demersul său, a abandonat inclusiv vechea capitală, Teba, „oraşul lui Amon“, şi a construit o alta, 500 km mai la nord, pe care a numit-o Akhetaton (actualmente, Tel-el-Amarna), ridicând aici palate şi temple noului zeu venerat, Aton.

Pentru a deveni mai convingător, a poruncit să fie şterse numele tuturor celorlalţi zei de pe inscripţiile publice. Cine vizitează astăzi, de exemplu, templul lui Amon din Luxor, va observa în mai multe locuri punerea în practică a acestei dispoziţii. De asemenea, n-a mai suportat să vadă nicăieri înscris vechiul său nume, Amenhotep (care semnifica „Amon este mulţumit“), care îi amintea de vechiul zeu, dispunând ştergerea lui de pe toate inscripţiile. Fireşte, pentru mulţi dintre noi, acest lucru este fără sens, dar în percepţia vechilor egipteni, numele reprezenta o componentă a sufletului şi implicit a persoanei. Numele era acela care poseda şi purta în sine aptitudinile, puterea de viaţă şi onoarea unei persoane. În consecinţă, ştergerea unui nume echivala cu dispariţia persoanei, după cum adoptarea unui nou nume semnifica naşterea unei noi persoane, a unei noi identităţi, cu alte aptitudini, cu o altă putere de viaţă, cu o altă onoare, în funcţie de noul nume adoptat.

Se pare că, prin reforma sa, tânărul faraon a reuşit să impună cultul unui singur zeu în întreg Egiptul, dar pentru scurtă vreme. Domnia sa nu a fost suficient de lungă pentru a o impune în conştiinţa egiptenilor, a căror mentalitate şi psihologie religioasă erau adaptate cultelor locale confederate. Pe de altă parte, n-a avut nici un moştenitor de sex bărbătesc, care să-i continue reforma. În acest context, cultul proscris al lui Amon-Re a reînviat cu şi mai multă forţă, succesorii săi au distrus toate templele lui Aton, părăsind capitala Akhetaton şi făcând să dispară de pretutindeni numele regelui „eretic“.

Desigur, reforma faraonului a comportat şi comportă în continuare interpretări dintre cele mai diferite în lumea cercetătorilor, privind mai ales motivaţia şi scopul ei. Pornind de la materialul existent din acea perioadă îndepărtată, dar cu precădere „Imnul soarelui lui Akhenaton“, H. Ludin Jensen susţine că, în acest caz, avem de-a face cu un „monoteism conştient“. H. Breasted merge chiar mai departe, afirmând că e vorba de „primul monoteism conştient din istorie“.

S-a încercat chiar acreditarea ideii că însuşi întemeietorul Legii mozaice, Moise, ar fi fost inspirat de învăţătura monoteistă a lui Akhenaton. Sigmund Freud a încercat, de pildă, să demonstreze, prin simple speculaţii de ordin lingvistic, faptul că Moise ar fi fost egiptean. El a pornit în această încercare de la numele „Moise“ pe care îl identifica cu „mose“ („fiu“) din perioada egipteană târzie, aşa cum îl găsim, de exemplu, între altele, în numele faraonului Thutmosis.

Monoteismul „atonian“ este însă contestat de cercetători la fel de avizaţi. Afirmaţia potrivit căreia Aton ar fi „zeul cel viu“ în afara căruia nu mai există altul, cel ce a creat pământul şi tot ceea ce există, era făcută, aşa cum subliniază M. Eliade, deja cu o mie de ani înaintea reformei lui Akhenaton la Tel-el-Amarna. Ea se referea, desigur, la Amon, la Re, la Atum şi la alţi zei. În plus, subliniază J. Wilson, existau cel puţin doi zei în Imnul Soarelui atribuit lui Akhenaton, întrucât Akhenaton însuşi, în calitate de rege, era adorat ca o divinitate. Rugăciunile credincioşilor, reprezentând cel puţin grupul restrâns de funcţionari şi demnitari de la curtea faraonului, nu erau adresate lui Aton, ci lui Akhenaton, adorat ca divinitate.

În opinia lui M. Eliade, reforma religioasă a faraonului egiptean n-a fost decât o simplă reformă politică. El a declanşat-o ca o reacţie împotriva Marelui Preot şi a subordonaţilor săi, a căror putere politică devenise greu de tolerat pentru regele egiptean. Ceea ce s-a numit „reforma religioasă“ a lui Akhenaton, adică promovarea cultului lui Aton, ca unică divinitate supremă, se explică, prin urmare, în cea mai mare parte, prin dorinţa regelui Amenhotep al IV-lea de a se elibera de sub influenţa Marelui Preot. La puţin timp după întronare, tânărul suveran i-a ridicat Marelui Preot al lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului, privându-l de sursa puterii, pe care a păstrat-o însă pentru totdeauna pentru sine şi urmaşii săi.