Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Baticul - amănunt sau element de identitate?

Religie şi fenomen: Baticul - amănunt sau element de identitate?

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 08 Iul, 2007

Oamenii credincioşi încearcă, în general, să îşi exprime propria identitate religioasă, nu doar în cadrul ritualurilor de cult, ci şi în viaţa lor particulară de zi cu zi. În această privinţă, îmbrăcămintea joacă un rol foarte important în cele mai multe dintre cazuri. Un exemplu în acest sens îl reprezintă vălul sau basmaua, care stârneşte multe controverse nu doar în lumea islamică.

Vălul, basmaua, care acoperă capul, deseori faţa şi corpul, provin probabil din Orient. Portul vălului oferă protecţie în faţa privirii celor indiscreţi, asigurând, în acelaşi timp, o anume intimitate. Conducătorii musulmani, cum ar fi, de pildă, califii abasizi, apoi împăraţii chinezi, purtau un asemenea văl, ca să nu mai vorbim de tuaregii din Sahara, unde doar bărbaţii sunt acoperiţi cu un văl. La multe popoare, femeia a trebuit sau trebuie să poarte capul acoperit parţial sau în întregime. În vechiul Orient, vălul este consemnat încă din a doua jumătate a mileniului al II-lea î.d.Hr. în legile asiriene, ca un semn distinctiv pentru femeile nobile sau căsătorite.

Prin urmare, nu e o surpriză faptul că vălul este întâlnit şi în iudaism şi în comunităţile iudeo-creştine. Sfântul Ap. Pavel a încercat să introducă portul vălului de către femei şi în comunităţile creştine provenite din lumea păgână, ignorând însă faptul că, în tradiţia lumii elenistice, vălul era purtat doar cu prilejul nunţii sau ca o componentă care ţinea mai mult de modă. Femeile din Corint au refuzat portul vălului, aşa încât Sfântul Ap. Pavel a bătut în retragere şi a încercat să vină cu argumente în prima sa epistolă trimisă corintenilor (I Cor. 11, 2-16): „capul“ bărbatului este Hristos, iar „capul“ femeii este bărbatul; bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, pentru că el este „chipul şi slava“ lui Dumnezeu, pe când femeia este doar „slava“ bărbatului. Sfântul Pavel încearcă să sublinieze că, după cum bărbatul nu poate participa la slujbele Bisericii cu părul lung, tot la fel, femeia fără a avea părul acoperit cu un văl (cf. W. Schrage, Der erste Brief an die Korinther, pp. 487-541).

Unii Părinţi şi scriitori ai Bisericii au continuat şi ei să susţină aceeaşi atitudine a Apostolului Pavel faţă de portul femeii. Astfel, la începutul secolului al III-lea, Tertulian, în lucrarea sa De virginibus velandis, cerea ca toate fecioarele să poarte vălul nu doar în biserică, ci oriunde în public. Acest lucru avea să fie respectat mai târziu cu stricteţe mai ales în rândul călugăriţelor şi surorilor din ordinele monahale. Mai mult decât atât, atunci când intră în biserică, multe credincioase ortodoxe îşi acoperă părul cu o năframă sau basma. Tot la fel, până azi, multe credincioase catolice din Italia, la intrarea în biserică, îşi pun un acoperământ pe cap sau cel puţin o batistă; în plus, protocolul prevede ca în cadrul audienţelor la nivel înalt la papa, femeile să poarte un văl confecţionat dintr-un material foarte fin; acelaşi văl este purtat cu ocazia unor înmormântări sau la nunţi, când se poartă un văl alb.

Nici în perioada Reformei nu s-a pus problema schimbării sau înlăturării portului acoperământului capului femeii, chiar dacă J. Calvin a tratat-o cu indiferenţă. Astăzi, însă, atât în Răsăritul ortodox cât şi în Apus, folosirea basmalei de către femei în spaţiul liturgic sau în afara lui nu mai prezintă un interes special din partea preoţilor sau episcopilor, în afara unor excepţii, dar tot mai puţine.

Altfel stau lucrurile în spaţiul islamic. Există trei locuri în Coran (33,53; 33,59; 24,31), în care se cere femeilor să se îmbrace decent. Termenul arab folosit astăzi în acest sens, hiðab (de la vb. haðaba, „a acoperi“) nu înseamnă în Coran ceea ce vrea să însemne cuvântul arab în uz astăzi, „basma care acoperă capul şi umerii“. Noţiunea hiðab apare, într-adevăr, de şapte ori în Coran, dar înseamnă doar „izolare, perdea, separare, perete despărţitor“ (cf. 7,46; 17,45; 19,17; 33,53; 38,32; 41,5; 42,51). Doar în sura 33,53 apare o legătură între această semnificaţie şi femeia musulmană: „Iar dacă le rugaţi pe ele (pe femeile Profetului, n. tr.) pentru un lucru, atunci rugaţi-le de după o perdea“. Versetul vizează, în fapt, spaţiul privat al femeilor lui Mahomed, care trebuie protejat; în casa sa, perdeaua separa spaţiul în care erau primiţi oaspeţii de acela în care se aflau soţiile sale. Mai târziu, semnificaţia cuvântului s-a îmbogăţit, incluzând şi acoperământul de pe capul femeilor musulmane.

Un alt cuvânt-cheie legat de portul femeii în lumea islamică e pomenit în sura 33,59: „Spune soaţelor tale şi copilelor tale şi muierilor dreptcredincioşilor să se învelească în jilbaburile (s.n.) lor, căci astfel va fi mai lesne să fie cunoscute şi să nu li se pricinuiască necazuri“. Motivul pentru care soţiile Profetului şi cele nobile trebuiau să-şi acopere capul era acela de a fi recunoscute mai uşor atunci când ieşeau în public şi pentru a putea fi deosebite de sclave. Acoperirea capului era în perioada lui Mahomed un semn al nobleţei, al elitelor, fapt pentru care o sclavă nu avea niciodată dreptul să-şi acopere capul.

În fine, în sura 24,31, în acelaşi context, apare termenul himar: „Şi spune dreptcredincioaselor... să-şi coboare vălurile (himar, n.n.) peste piepturile lor! Şi să nu-şi arate frumuseţea decât înaintea soţilor, sau a părinţilor lor...“. În fapt, himarul arăta deosebirea dintre musulmance şi femeile altor popoare, care purtau o năframă pe cap, legată în jurul gâtului şi lăsată să fluture pe spate. În plus, acelaşi himar era folosit şi de bărbaţi pentru a-şi acoperi capul.

După cum se observă, Coranul nu conferă îmbrăcămintei un caracter strict religios, ci mai degrabă unul social (J. Chabbi, Ce voile que lâon dit „islamique“, pp. 32-33). Din păcate, ulterior, locurile amintite din Coran au fost reinterpretate, într-un sens restrictiv, în baza unor prescripţii din tradiţia islamică (Hadith). Astăzi, cel puţin în spaţiul islamic, dar nu numai, îmbrăcămintea a devenit un simbol al unei concepţii şi atitudini politico-religioase. Prin îmbrăcăminte, femeile musulmane, de pildă, dar şi tinerii care refuză să poarte cravată, pentru că ar fi de provenienţă occidentală, doresc să-şi exprime ataşamentul faţă de islam şi valorile sale, ca şi protestul lor faţă de procesul de secularizare.

Totuşi, dincolo de orice speculaţii şi mentalităţi, istoria a confirmat faptul că nu „haina îl face pe om“, ci omul este acela care poate conferi, sau nu, nobleţe şi identitate „hainei“.