Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Castele, trecut şi prezent

Religie şi fenomen: Castele, trecut şi prezent

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 22 Iul, 2007

În India, oamenii se legitimează, în general, prin însemnele spaţiului social şi profesional căruia aparţin. Orice ins poate fi recunoscut imediat după hainele şi podoabele pe care le poartă, după semnele castei şi profesiei pe care o exercită. Pentru a-şi exprima identitatea religioasă, oamenii poartă simbolul divinităţii tutelare pictat pe frunte. Orice tânără, femeie căsătorită sau văduvă poartă un costum în funcţie de clasa socială pe care o reprezintă, trebuind să respecte în mod obligatoriu un cod de norme şi restricţii precis definite: acest cod prevede inclusiv ce are voie să mănânce şi ce îi este interzis, cu ce să intre în contact şi ce să evite, cu cine are voie să intre în dialog etc. Dacă în mod accidental sau intenţionat nu respectă prescripţiile acestui cod, trebuie să suporte diferite sancţiuni deosebit de aspre, prevăzute de regimul castelor. Scopul unor asemenea norme este protejarea propriei identităţi şi a forţei spirituale proprii, conferite de apartenenţa la o castă, la o clasă socială sau alta.

Orice hindus, de pildă, este convins de faptul că statutul social sau casta căreia îi aparţine - dobândit prin naştere - este rezultatul direct al faptelor proprii (karman) săvârşite în existenţele anterioare. Nimeni nu-şi poate schimba statutul social oricând şi oriunde, în afara faptelor pe care le săvârşeşte. Casta din care face parte cineva într-un anume moment reflectă în mod fidel caracterul său, moştenit ca o consecinţă a faptelor săvârşite anterior. După principiul „fiecare doarme după cum îşi aşterne“, prezentul cuiva trebuie înţeles ca o urmare firească a trecutului, iar casta viitoare va fi determinată de modul în care cineva acţionează în prezent.

Mai mult decât atât, nu doar casta şi profesia, ci absolut toate evenimentele de care un hindus are parte sunt determinate, chiar dacă aparent ele sunt rezultatul celui mai pur hazard, de propria natură şi de cea mai profundă exigenţă a sa (cf. H. Zimmer, Filosofiile Indiei, p. 109). Pe de altă parte, fiecare om se naşte în mediul pe care-l merită şi căruia îi corespunde cel mai bine din punct de vedere al capacităţilor individuale şi vocaţiilor autoasumate ca efect al existenţelor sale anterioare. Aşa se explică faptul că fiul cuiva este calificat şi „predestinat“, cumva, de la naştere pentru a-şi asuma „marca distinctivă“ a tatălui său şi pentru a-şi ocupa locul său în lume. Din aceeaşi cauză, o linie familială nu poate sucomba niciodată atunci când lipsesc urmaşii, pentru că pot avea loc adopţii, ci când vocaţia şi tradiţia familiei respective sunt abandonate. Tot la fel, din acelaşi motiv, amestecul castelor presupune, în aceeaşi viziune, sucombarea societăţii, care în acest caz devine o gloată informă, în care oamenii se reprofilează din punct de vedere profesional după bunul plac, ca şi cum aceasta ar fi ceva independent de propria lor natură. Dintr-o atare perspectivă, regimul castelor din India nu-şi propune decât conservarea absolută a societăţii şi culturii tradiţionale proprii, cu toate riscurile care recurg de aici în plan economic, social etc.

Prima mare castă dintre cele nobile este cea a brahmanilor. În vechime, ei stăpâneau prin excelenţă cuvântul sacru al Vedelor, cunoşteau formulele sacre rostite de preoţi în cadrul ritualurilor religioase; în acelaşi timp, erau oameni de cultură, alcătuind tratate sau comentarii ale scrierilor sacre, tratate de medicină, de arhitectură, astronomie, poezie şi muzică, dans şi teatru. În zilele noastre, ei se regăsesc în profesori universitari, învăţători, ziarişti, agenţi de voiaj, editori şi oameni politici.

În viziunea hindusă cea mai conservatoare, eşti brahman pentru că te naşti din părinţi brahmani, şi nu în virtutea unor trăsături deosebite. Brahmanul nu este superior celorlalţi prin natură, ci doar prin poziţia sa socială. Dacă acţionează împotriva normelor şi îndatoririlor specifice castei sale, un brahman poate decădea, dar nu într-o castă inferioară, ci va deveni pur şi simplu un „om fără castă“ (cf. M. Biardeau, Hinduismul, p. 34).

Brahmanul este omul al cărui statut social este legat de puritate, el evită orice contact cu o persoană impură, cu tot cea ce este legat de moarte. Vegetarieni, mâncând frugal, respectând viaţa sub toate formele ei, brahmanii nu mănâncă niciodată decât în compania celor egali cu ei, pentru a nu se spurca. Viaţa lor este austeră, datorită atâtor restricţii severe de care trebuie să ţină seama şi a lipsei teoretice de avere. Soţia unui brahman trebuie să ţină seama şi ea de obligaţiile soţului ei şi să fie mai puţin orientată spre dorinţe senzuale (kama) decât celelalte femei.

În vechime, cea de a doua mare castă era a „războinicilor“ (kshatriya). Ei se ocupau de asigurarea ordinii în ţară. Era vorba de regi (radjahi) şi de căpeteniile din armată (maharadjahi). Astăzi, ei sunt mai greu identificabili, întrucât printre cei ce au deţinut puterea politică sau militară se găsesc oameni de obârşie inferioară, care au devenit radjahi sau maharadjahi, pentru că regiunea în care trăiau le rezervase o putere politică analoagă cu cea a unui rege sau împărat. Un militar nu are simpla menire de a utiliza forţa şi de a se dedica activităţile impure, care presupun violenţă. Spre deosebire de brahman, el este nevegetarian. „Războinicul“ din epopee este consumator de carne şi bea vin până se îmbată, poate tocmai pentru faptul că, prin atribuţiile sale, consumă băutura sacră (soma), în cadrul ritualului cu acelaşi nume. Totodată, el apare ca un mare amator de femei, vânător, ucide oameni în luptă sau în alte împrejurări şi este dispus să-şi dea oricând viaţa pe câmpul de luptă. Portretul acesta al „războinicului“ se găseşte şi în zilele noastre, având în vedere că restaurantele nevegetariene de pe coasta orientală a Podişului Deccanului se numesc, azi, „restaurante militare“. Aici, militarii organizează tot felul de banchete, petreceri la iarbă verde, jocuri în apă etc., iar negustorii mai bogaţi le imită deseori acest stil de viaţă şi risipă (ibidem, pp. 88-89).

Ultima castă nobilă este cea a agricultorilor şi crescătorilor de vite (vaishya). Marea masă a ţăranilor din India, împărţiti în diferite clanuri, aparţine acestei caste. Aceste prime trei caste sunt socotite „pure“, având acces liber în temple, întrucât prezenţa lor nu întinează. A patra castă, inferioară celor trei, este rezervată tuturor celor aflaţi în sfera serviciilor - meşteşugari, fierari, croitori, pescari etc.

În afara castelor se plasează toţi cei desemnaţi de portughezi cu termenul de paria, „cei fără castă“, „cei excluşi“, „intuşabilii“, adică măturătorii de străzi, sclavii, cei care îndeplinesc cele mai umile servicii în cadrul societăţii. Grupa socială cea mai cunoscută din această categorie o reprezintă candala. În literatura vedică târzie, din teama de a nu se spurca din punct de vedere ritualic, membrii castelor nobile au evitat, cu orice preţ, să vină în contact cu aceştia, obligându-i să locuiască în afara comunităţii. Prin anul 400 d. Hr., candala erau obligaţi să-şi anunţe prezenţa pe uliţele satului prin pocnituri într-o bucată de lemn, pentru a putea fi evitaţi de membrii comunităţii locale. Între altele, ei se ocupau cu transportul cadavrelor, executarea celor condamnaţi la moarte etc.

Pornind de la această situaţie, mult mai târziu, Gandhi (1869-1948) a încercat să-i reintegreze sistemului hinduist, sub numele de Harijan („poporul lui Hari“), adică al zeului Vishnu. Apoi, dr. Ambedkar, autorul primei Constituţii laice a Indiei, a propus ca, pentru a nu mai fi socotiţi marginali şi excluşi, aceştia să se convertească la budism, rămânând astfel integraţi într-o tradiţie de sorginte indiană. Cei care devin creştini sau musulmani încetează, de asemenea, să mai fie excluşi, pentru că ei se autoexclud din sistemul de caste.