Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: China şi creştinismul

Religie şi fenomen: China şi creştinismul

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 15 Iul, 2007

Spaţiul civilizaţional, cultural şi religios al Chinei este total diferit de cel occidental. G. Zizola subliniază, pe bună dreptate, că, de milenii încoace, China se consideră Regatul de Mijloc, Chung Kuo, „nucleul cel mai profund al civilizaţiei lumii, de unde orice fragment cultural a plecat şi se va întoarce după o lungă călătorie. Chiar şi în zilele noastre, în marile magazine din Beijing se văd hărţi geografice care reprezintă Pământul, aşa cum erau desenate în secolul al XVII-lea... China este mereu reprezentată în centru...“.

Pătrunşi în marea lor majoritate de spiritul confucianist, chinezii de la începutul secolului XX au făcut ca cele trei mari religii istorice, taoismul, budismul şi confucianismul, să convieţuiască paşnic, într-o detaşare totală faţă de orice dogmă. Chinezii s-au dovedit dintotdeauna păstrători ai unui fel de „religie naţională“, concretizată în cutume relaţionale, dovedindu-se, în mod paradoxal, când pragmatici, când superstiţioşi, sau chiar foarte puţin dedicaţi religiei.

Creştinismul a pătruns greu în China. În secolul al XIX-lea, Cheng Kuan-Ying considera propaganda credinţei creştine prin intermediul misionarilor drept „începutul barbariilor pentru China civilizată“, iar sistemul democratic al occidentalilor drept „izvorul degenerării morale“. Adversar convins al creştinismului, autorul susţine că „din momentul în care religia Occidentului a pătruns în China, supuşii rătăciţi ai ţării profită de titlul de creştini ca de un paşaport pentru a acapara afacerile care decurg din sentinţele tribunalelor şi a extorca prin credinţă banii locuitorilor ignoranţi din zona rurală“.

Într-o manieră total confuză, autorul chinez segmentează lumea în două părţi contrapuse şi adverse: „Noi, chinezii, apreciem chestiunile fundamentale, anume morala, în timp ce occidentalii se apleacă spre chestiuni secundare. De aceea, tehnicile lor, industriile lor sunt mult superioare celor ale noastre. Noi cunoaştem în schimb chestiunile sublime, ei nu cunosc decât chestiunile grosolane“.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a însemnat clar o „ciocnire“ între civilizaţia occidentală şi cea chinezească. Între altele, în centrul acestei ciocniri s-a aflat activitatea misionară creştină, considerată deseori în lumea chineză o expresie a Occidentului şi a demonstraţiei de forţă a puterilor europene. Misionarii erau cei mai cunoscuţi şi, din această cauză, ura se îndrepta înainte de toate împotriva lor. Poporul îi vedea mai des decât pe alţi occidentali. Acesta considera religia drept un semn al imperialismului occidental, iar Biserica un instrument al acestuia.

Secolul al XX-lea a debutat printr-o explozie a reacţiunii chineze, chiar în mediul rural, împotriva pătrunderii europenilor, mişcare numită şi „răscoala boxerilor“. E vorba de solidarizarea conservatorilor dinastici, a elitelor şi clasei de jos a ţăranilor. Au fost asediate ambasadele străine de la Beijing, au avut loc atentate împotriva europenilor, misionari sau creştini chinezi aflaţi în jurul lor. În această perioadă au fost ucişi 5 episcopi, 31 de clerici europeni, mai mult de 100 de membri chinezi, în jur de 190 de pastori protestanţi şi familiile acestora, dar şi cel puţin 30.000 de credincioşi catolici chinezi şi 2.000 de protestanţi. Chiar şi restrânsa comunitate ortodoxă, născută sub impulsul misiunii ruse, a suferit importante pierderi: 200 de preoţi au fost masacraţi, în vreme ce toate bisericile, cu excepţia uneia singure, au fost arse.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea se reproşa misionarilor creştini acapararea terenurilor, implicarea în activităţi comerciale şi de camătă, apărarea intereselor creştinilor în faţa magistraţilor, susţinerea unor grupări armate, protejarea oamenilor necinstiţi, extorcarea pentru aşa-zisele daune a unor sume scandaloase prin utilizarea forţelor armate occidentale, provocarea foametei, celebrarea unor rituri aberante.

Toate neajunsurile Chinei, inundaţiile şi foametea erau atribuite „diavolilor străini“ şi influenţei lor malefice. Profitând de situaţie, împărăteasa Cixi, o xenofobă prin definiţie, i-a folosit pe „boxeri“ împotriva occidentalilor. Societatea secretă Yihetuan, o societate a „dreptăţii şi înţelegerii“, sau Yiminhui („societatea celor drepţi“) îşi datorează numele Boxer practicării artelor marţiale de către adepţii acesteia sau chiar unei eronate interpretări a ideogramelor, potrivit căreia simbolul reprezintă ideea înţelegerii cu pumnul închis. Aşa s-a răspândit în lumea occidentală numele de „pumni uniţi“ sau „strânşi“, de unde termenul englezesc boxers, pentru a-i confirma pe cei afiliaţi cercului respectiv. Această grupare secretă era înrudită probabil cu societatea „Lotusului alb“ sau cu cea a celor Opt ideograme, împreună cu care fusese interzisă la începutul secolului al XIX-lea. În întreaga istorie chineză, de altfel, toate sectele, prin opoziţia lor faţă de ordinea şi obligaţiile familiale, au avut un rol distructiv.

Deşi nu se prezentau ca o sectă religioasă, „boxerii“ atribuiau o mare importanţă credinţelor religioase şi ritualurilor iniţiatice. Revoltele locale instigate de ei aveau, în mod clar, o tentă xenofobă. Yu-Xian, guvernator al Shandong-ului, unul dintre susţinătorii campaniei împotriva creştinilor, a contribuit serios la racolarea grupării în vederea susţinerii dinastiei Qing, oferindu-i posibilitatea împărătesei Cixi să utilizeze potenţialul agresiv al „boxerilor“.

În vara anului 1900, revolta chinezească s-a făcut mai mult decât oricând simţită: era îndreptată împotriva străinilor, negustorilor chinezi care făceau comerţ cu străinii, împotriva chinezilor care foloseau produse străine, împotriva misionarilor şi a creştinilor chinezi consideraţi trădători. Intervenţia puterilor străine a pus capăt asediului Beijingului şi totul s-a sfârşit cu un masacru. Sunt puţine mărturii despre cei cca. 30.000 de creştini chinezi şi europeni ucişi.

Reacţia Europei împotriva Chinei nu se lasă aşteptată: „Beijingul va trebui ras de pe faţa pământului“, spune împăratul Wilhelm al II-lea în faţa trupelor care se îmbarcau pentru China, „aceasta este bătălia Asiei contra Europei întregi“.

O prăpastie nedorită între două lumi: 16.000 de soldaţi (japonezi, ruşi, englezi, americani, germani, francezi, austrieci, italieni) s-au concentrat la Tianjin. Morţii au fost cu miile, palatele imperiale au fost distruse, satele şi oraşele decimate, în timp ce execuţiile sumare nu se mai sfârşeau.

Şi totuşi, astăzi, China renaşte, nu atât din punct de vedere religios, cât economic. Uneori, cultura şi civilizaţia fac abstracţie de religie; se detaşează de ea. În istorie, însă, urmează totdeauna alte etape, pentru că istoria nu poate fi altfel decât etapizată. China a parcurs doar câteva etape şi nimic mai mult.