Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Orientalismul lui Plotin

Religie şi fenomen: Orientalismul lui Plotin

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 10 Iun, 2007

Filosofia neoplatonică reprezintă cea mai semnificativă creaţie filosofică a primului mileniu de după Hristos; ea a fost, în acelaşi timp, filosofie religioasă, ba chiar religie, în sensul de religiozitate mistică. Locul său de naştere este oraşul Alexandria Egiptului, iar personalitatea de numele căreia se leagă ea este Plotin (203-270 d. Hr.), care dispunea de o uriaşă capacitate de sinteză şi care este cel mai mare gânditor al antichităţii târzii.

După Alexandru cel Mare (356-323 î. d. Hr.), grecii au „elenizat“ Orientul; la rândul său, Egiptul şi-a pus pecetea nu doar asupra obiceiurilor, ci şi a modului de a gândi a grecilor, în pofida eforturilor noilor stăpâni ai Egiptului de a-i menţine pe localnici într-o condiţie inferioară. Pentru a face inteligibilă gândirea lui Plotin şi filosofia neoplatonică în general, É. Bréhier consideră că trebuie extinsă aria influenţelor de un fel sau altul până în India. În acest sens, Alexandria Ptolemeilor trebuie privită ca un punct în care, în secolul al III-lea d. Hr., se intersectau civilizaţii, culturi, filosofii şi religii dintre cele mai diferite, reprezentând ceea ce astăzi numim Europa, Africa şi Asia. În Alexandria trăia o lume absolut cosmopolită; micile bronzuri şi teracote arată clar că aici convieţuiau deopotrivă „…greci, italieni, sirieni, libieni, cilicieni, etiopieni, arabi, bactrieni, sciţi, indieni şi perşi“ (V. Chapot).

Faptul că gândirea şi filosofia lui Plotin ar fi putut fi marcate şi influenţate de idei preluate din afara spaţiului grecesc, mergând probabil chiar până în India, se întrevede, între altele, din aceea că filosofii de la sfârşitul sec. III d. Hr. se revendică de la o tradiţie, recunoscând că ideile lor sunt, în mare parte, o exegeză a ideilor predecesorilor lor. Plotin însuşi mărturiseşte: „trebuie să credem că fericiţii filosofi dinainte au descoperit adevărul; şi trebuie doar să căutăm care sunt aceia care l-au găsit, şi cum îl putem înţelege“ (Enneade, III, 7, 1, 13). „Teoriile noastre“, adaugă el, „nu au nimic nou şi nu sunt de azi; ele au fost spuse, de mult, dar fără a fi dezvoltate, şi noi nu suntem decât interpreţii şi exegeţii acestor doctrine vechi“ (Enneade, V, 1, 9). Istorici mai vechi ai filosofiei, de altfel, cum ar fi Brucker, Tenneman, consideră sistemul lui Plotin (Enneade, VI, 7, 2) ca rezultat al invaziei unor idei orientale străine spiritului grecesc. Într-un anume fel, acest lucru este explicabil. Deşi aparţine filosofiei greceşti, Plotin îşi pune probleme pe care filosofia greacă nu şi le-a pus vreodată: e vorba de probleme propriu-zis religioase. Aşa se explică încercarea sa de a adapta filosofia greacă unor puncte de vedere care nu erau ale ei; de a transforma profund elenismul, de a constrânge, într-un fel sau altul, filosofia greacă să spună ceea ce nu-i era în fire să spună.

Încercând să argumenteze orientalismul lui Plotin, É. Bréhier susţine că realitatea istorică nu se încadrează totdeauna în categoriile pe care spiritul nostru e obligat să le creeze pentru a o studia. Civilizaţiile nu se constituie niciodată în unităţi autonome. Chiar în antichitate, legăturile între civilizaţii îndepărtate spaţial şi lingvistic sunt mai directe şi mai numeroase decât s-ar crede. În particular, după cum se ştie, grecii antici erau mari comercianţi, călători şi amatori de exotism. Erau fascinaţi de civilizaţiile orientale, mai vechi decât a lor. Platon, de pildă, laudă în repetate rânduri înţelepciunea egiptenilor şi pe cea persană. În ce priveşte India, începând cu expediţia lui Alexandru cel Mare, grecii au fost puternic impresionaţi de modelul ascezei şi ascetului indian, pe care îl numeau „gimnosofist“. De asemenea, începând cu perioada lui Octavian Augustus (27 î. d. Hr.), aşa cum arată geograful Strabon, între lumea occidentală şi India, prin Alexandria, Nil şi golful Arabiei, s-au amplificat relaţiile comerciale. Indienii trimiteau ambasade la Roma, încărcate cu daruri, precum cea trimisă la împăratul Augustus, amintită de Strabon, şi cea trimisă la împăratul Elagabal, menţionată de Porfir (De abstinentia, IV, 17). Cei dornici puteau afla informaţii despre obiceiurile şi filosofia indiană. Astfel, Porfir ne oferă rezumatul unui tratat pe care Bardesanes din Babilon îl consacrase discuţiilor sale cu hinduşii veniţi cu ambasada la Elagabal, în care sunt prezentate pe larg obiceiurile brahmanilor şi asceţilor din India.

Cel care oferă o explicaţie competentă a influenţelor filosofiei indiene în mediul păgân şi creştin alexandrin este E. Seeberg. În viziunea sa, legătura dintre neoplatonismul păgân şi creştin cu India a fost făcută de către cunoscutul filosof neoplatonic Ammoniu Sakkas (cca. 175-243 d. Hr.), profesor al întemeietorului neoplatonismului târziu, Plotin, şi în acelaşi timp al lui Origen, fondatorul teologiei sistematice creştine din cadrul Şcolii catehetice din Alexandria. Acceptarea tezei unei relaţii mai mult decât de ordin intelectual între Ammoniu şi India este demonstrată de mai mulţi istorici, dar în primul rând de către germanul E. Benz. Acesta consideră că traducerea numelui profesorului lui Plotin şi Origen, „sakka – sakkoforos“, nu e decât o glumă. În fapt, acest nume demonstrează genealogia sa, respectiv faptul că provenea din vestita dinastie princiară din nordul Indiei, Sakiya, din care provenea însuşi Buddha. Teza istoricului german e confirmată inclusiv de câteva informaţii oferite de Porfir privind viaţa lui Ammoniu, într-o lucrare intitulată Viaţa lui Plotin (vezi Porphyrios Vita Plotini, 3). Aici, Porfir relatează textual faptul că Plotin a fost influenţat în filosofia sa nu doar de perşi, ci şi de indieni, şi că această influenţă provine de la Ammoniu, al cărui discipol a fost vreme de unsprezece ani. Pentru a-şi aprofunda cunoştinţele privind filosofia orientală, Plotin s-a alăturat campaniei militare a împăratului Gordian al III-lea împotriva perşilor. Din nefericire, n-a mai ajuns în India, pentru că împăratul şi trupele sale au eşuat deja în Mesopotamia, iar Plotin a reuşit să se salveze refugiindu-se în Antiohia.

Observaţia lui Porfir privind faptul că Plotin a cunoscut filosofia indiană prin intermediul lui Ammoniu reiese chiar din scrierile filosofice ale lui Plotin, în care el tratează pe larg problema reîncarnării. Este evident că el nu mai abordează această problemă în maniera lui Platon, respectiv sub forma unor mituri, ci apelează la registrul unei doctrine evoluate sistematic, pe temeiul unor meditaţii şi reflecţii filosofice (Enneade, I, 1,11).

Influenţa Upanişadelor indiene asupra filosofiei lui Plotin se confirmă mai ales în adevăratul subiect al tratatelor 4 şi 5 din a şasea Enneadă, intitulate Că unul şi acelaşi lucru poate fi simultan pretutindeni. Plotin afirmă permanent că Fiinţa universală e pretutindeni şi-n toate: „Natura divină e infinită, ea nu e, deci, limitată. Adică ea nu lipseşte niciodată; dacă ea nu lipseşte niciodată, e prezentă în toate“ (VI, 5, 5). Nu trebuie căutată undeva aiurea, ci trebuie doar trăită în sensul de a-i fi simţită prezenţa. Ea poate fi resimţită – şi aici se întrevede din nou izul upanişadic al Absolutului – prin simpla schimbare a perspectivei: „Ori sunteţi în stare să o atingeţi, sau sunteţi deja în Fiinţa universală, şi atunci nu mai căutaţi nimic; sau renunţaţi la ea, fiindcă vă îndreptaţi în altă parte… Nu e nevoie ca ea să vină pentru ca să fie de faţă; voi sunteţi cei plecaţi; dar a pleca, nu înseamnă a părăsi fiinţa pentru a pleca în altă parte, fiindcă ea e tot acolo; ci, fiind alături de ea, voi i-aţi întors spatele“ (VI, 5, 12).