Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Religiile patriarhului Avraam

Religie şi fenomen: Religiile patriarhului Avraam

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 08 Sep, 2007

Iudaismul, creştinismul şi islamul, în ordinea lor cronologică, nu reprezintă în peisajul religios contemporan doar cele trei mari religii monoteiste ale lumii. Mai mult decât atât, ele au în comun o raportare clară la acelaşi personaj unic în istoria Vechiului Testament, care a fost patriarhul Avraam. Într-un anume fel, s-ar putea spune că cele trei religii au deopotrivă o „origine“ şi o „vocaţie“ avraamică. Desigur, acest aspect e cu mult mai important în iudaism şi în islam decât în creştinism. Dar oricum, dincolo de nuanţe sau accente, într-o religie sau alta, Avraam rămâne veriga de legătură între ele.

În Vechiul Testament, istoria lui Avraam este marcată, în primul rând, de autoritatea lui Dumnezeu Însuşi, Care l-a chemat din Urul Caldeii mesopotamiene în Haranul Canaanului: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului“ (Fac. 12, 1-4). Dumnezeu încheie chiar un legământ cu el, reconfirmându-i faptul că îi va dărui mulţi urmaşi şi că va deveni „tată a mulţime de popoare“ (Fac. 17, 4). Legământul încheiat este întărit prin faptul că îi schimbă numele din „Avram“ în „Avraam“ (Fac. 17, 5) şi prin obligaţia ca toţi urmaşii săi să fie circumcişi: „Iar legământul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. …În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam…, să se taie împrejur în ziua a opta“ (Fac. 17, 10-12).

Istoria lui Avraam este puţin reflectată în cărţile profeţilor, în psalmi şi în literatura sapienţială. Altfel stau lucrurile în literatura iudaică de după Vechiul Testament, ale cărei tradiţii sunt de o importanţă deosebită, atât pentru Noul Testament, cât şi pentru Coran. Aici, însuşirile lui Avraam sunt supraevaluate: „Avraam a fost mare părinte al multor neamuri şi nu s-a aflat altul asemenea lui întru mărire“ (Is. Sirah 44, 20). A fi urmaş al lui Avraam înseamnă mândria lui Israel: „Caută spre sămânţa lui Avraam, spre fiii lui Iacov celui sfinţit, poporul moştenirii Tale celei sfinte“ (III Macabei 6, 3).

În Noul Testament, Avraam şi urmaşii săi capătă o nouă semnificaţie. Ei se înscriu pe linia mântuirii neamului omenesc. Iisus Hristos vorbeşte despre „Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeu lui Iacov“, ca fiind Dumnezeul „celor vii“ (Mc. 12, 26-27). În împărăţia lui Dumnezeu, a sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov înseamnă a dobândi viaţa veşnică: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, în împărăţia cerurilor“ (Mt. 8, 11).

Încercând o comparaţie între Biblie şi Coran, Ismael, fiul născut din relaţia lui Avraam cu slujitoarea sa egipteancă, Agar, are o importanţă cu totul deosebită. Dacă tradiţia israelită se înscrie de linia Avraam-Isaac, cea musulmană urmează linia Avraam-Ismael. Conflictul dintre cele două femei, Sara şi Agar, se motivează prin faptul că Ismael era mai în vârstă cu 14 ani decât Isaac, putând revendica dreptul de succesiune a tatălui, chiar dacă a fost născut cu acordul şi la recomandarea Sarei, soţia legitimă a lui Avraam (Fac. 16, 1-16). De altfel, şi Ismael este asigurat de Dumnezeu că va avea mulţi urmaşi: „Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor putea număra din pricina mulţimii“ (Fac. 16, 9-10); „Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!“ (Fac. 21, 17-19). Totuşi, în textul de la Fac. 21, 12, apare o menţiune interesantă privind arborele genealogic avraamic: „Pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi“. Avraam alungă pe Agar şi pe Ismael înspre Egipt, în pustiul Faran, unde cei doi vor supravieţui, găsind, cu ajutorul îngerului, un izvor de apă (Fac. 21, 19-20). Potrivit tradiţiei islamice, acesta e izvorul Zamzam, aflat în prezent în interiorul zidurilor marii moschei din Mecca. Mergând în pelerinaj la Mecca, musulmanii parcurg distanţa dintre Marwa şi Safa, în amintirea alungării lui Agar şi Ismael de către Avraam. Aflat în pustiu, mai târziu, Ismael îşi va întemeia propria sa familie, căsătorindu-se cu o egipteancă (Fac. 21, 8-21). Profilul său comportamental viitor va rămâne profund marcat de frustrările copilăriei: „Va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui“ (Fac. 16, 12). Oricum, în pustiu, prin Ismael, se naşte un neam puternic, în mod paradoxal străin de Israel, dar înrudit cu el.

Locul important pe care Avraam îl ocupă în islam constă, în primul rând, în faptul că islamul se autodefineşte „religia lui Avraam“: „Ea este religia părintelui nostru Avraam“ (Sura 22, 78); „Şi cine se leapădă de religia lui Avraam?“ (Sura 2, 130). În fapt, raportându-şi propria religie la Avraam, Mahomed nu încearcă altceva decât să recupereze moştenirea biblică a iudaismului şi creştinismului. Se doreşte un fel de „salvator“ al religiei monoteiste avraamice, puternic denaturată, chipurile, de iudaism şi creştinism. Practic, islamul nu pune un accent deosebit pe tradiţia avraamică a Vechiului Testament, cât pe renunţarea lui Avraam la idolatrie şi convertirea sa la monoteism. Acest aspect apare cel mai evident în Sura 6, 74 ş.u., unde se subliniază că tatăl lui Avraam şi ceilalţi conaţionali ai săi adorau ca divinităţi stelele, luna şi soarele. În consecinţă, Avraam se dezice de propriul său părinte şi popor (Sura 9, 114; 21, 68-71).

Avraam este numit în Coran „hanif“. Şi această denumire are legătură cu evoluţia lui Avraam, aşa cum rezultă din Coran. Noţiunea de „hanif“ nu este una peiorativă. Fiind socotit „hanif“, Avraam era exclus din categoria păgânilor, celor care se închinau idolilor: „Urmează religia lui Avraam cel drept-credincios, care nu a fost dintre politeişti!“ (Sura 16, 123). Trecându-l în rândul hanifilor, islamul încearcă, în fapt, să-l delimiteze pe Avraam de iudaism şi creştinism: „Avraam nu a fost nici iudeu, nici creştin. El a fost credincios adevărat şi întru totul supus (lui Allah) şi nu a fost dintre cei care-i fac semeni“ (Sura 3, 67). Prin formularea „hanif devotat lui Dumnezeu“, sugerează teologii musulmani, trebuie să se înţeleagă vocaţia islamică a lui Avraam. În viziunea lui Mahomed, hanifii nu erau nici iudei, nici creştini, ci cei care-L căutau exclusiv pe Dumnezeu. Erau cei care respingeau categoric idolatria şi împărtăşeau credinţa într-un singur Dumnezeu atotputernic. Mahomed însuşi se socoteşte pe sine, alături de Avraam, un „hanif“: „Cei mai îndreptăţiţi oameni să se socotească apropiaţi de Avraam sunt aceia care l-au urmat pe el şi pe acest Profet (Muhammad, n. tr.) şi aceia care cred şîn Islamţ. Iar Allah este Ocrotitorul credincioşilor.“ (Sura 3, 68).

Nu în cele din urmă, legătura dintre Avraam şi islam este întărită de tradiţia musulmană, potrivit căreia, Avraam ar fi iniţiatorul pelerinajului la Mecca, atât de popular în lumea islamică din perioada pre-musulmană până astăzi. Conform Coranului, Avraam a fondat Kaaba, numită locuinţa sa şi destinaţie finală a pelerinajului la Mecca: „În ea sunt semne limpezi, printre care locul unde a stat Avraam, iar acela care intră căutând pace în ea, este în siguranţă. Este o datorie a oamenilor faţă de Allah să împlinească Pelerinajul la această Casă, dacă au mijloacele pentru aceasta“ (Sura 3, 97). Kaaba lui Avraam, potrivit Coranului, a fost construită în deşert, purtând numele de „valea fără verdeaţă“ (Sura 14, 37). Potrivit surei 2, 125-128, Avraam a construit sanctuarul împreună cu fiul său Ismael, pentru a fi „loc de rugăciune“. În accepţiunea islamică, acesta este momentul în care Avraam configurează profilul religiei islamice. Apărând lângă Avraam, Coranul încearcă să sugereze că Ismael este cel mai important fiu al tatălui său, şi nu Isaac, chiar dacă Isaac şi fiul său Iacov sunt pomeniţi deseori în Coran, ba chiar numiţi profeţi (Sura 37, 112).