Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Sfârşitul religiei greco-romane şi începuturile creştinismului

Religie şi fenomen: Sfârşitul religiei greco-romane şi începuturile creştinismului

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 24 Iun, 2007

Perioada elenistică (323-31 î. d. Hr.) a reprezentat pentru vechea religie greacă începutul declinului. Este foarte adevărat că, în această perioadă, această religie încărcată de istorie a reuşit să atragă de partea sa mulţi adepţi noi în Orient şi mai ales în Alexandria, însă tot acum îşi fac apariţia în Grecia cultele misterice orientale. Ele vor conduce la apariţia unui profund sincretism religios, care va lua o şi mai mare amploare mai târziu, în Occident, în perioada romană, începând cu anul 31 î. d. Hr., contribuind masiv la decăderea şi sfârşitul religiei vechilor romani.

În aceeaşi măsură, sfârşitul vechii religii greceşti a fost pregătit şi de unii filosofi, dar mai ales de renumiţii sofişti (Protagoras, Gorgias, Prodicos etc.). Alături de aceştia, unii scriitori, cum ar fi Euripide (480-cca. 406 î. d. Hr.) şi Aristofan (cca. 446-385 î. d. Hr.), ironizau tot mai mult vechiul panteon homeric şi hesiodic, slăbind serios credinţa poporului în spectaculoasele practici de cult, încă prezente în viaţa sa, mai ales că acest cult se caracteriza prin-tr-un formalism sec ieşit din comun.

Aceleaşi simptome le regăsim şi în perioada romană. E adevărat, vechiul panteon roman supravieţuieşte încă, iar ceremoniile desfăşurate de secole după acelaşi ritual, la datele prescrise de pontifi în calendarul lor sacru, continuau să fie îndeplinite întocmai. Însă oamenii începeau să manifeste cu totul alte percepţii faţă de aceste obiceiuri. Templele romane aveau pe mai departe slujitori, dar tot mai puţin credincioşi. Desigur, oamenii simpli din popor se simţeau atraşi în continuare de sărbătorile consacrate zeilor şi subvenţionate din finanţele publice, dar acest lucru avea prea puţine în comun cu pietatea şi sentimentul religios. Păturile de jos participau la aceste sărbători din simplul motiv că le ofereau prilejul de a se bucura şi pentru că erau foarte „zgomotoase“, ci nu neapărat dintr-o credinţă profundă în zeii sărbătoriţi oficial.

Pe acest fond, scepticismul poetului Juvenalis (60-cca. 130 d.Hr.), cunoscut mai ales din celebrele sale satire, devenise aproape general. El îi câştigase inclusiv pe oamenii de rând, care simţeau din plin indiferenţa celor mai mulţi faţă de zeii romani; ironic şi sugestiv, el afirmă despre zei că au acum „picioarele nichelate“. Doamnele de vază (stolatae) ale societăţii romane, spune Petronius, „nu se mai sinchiseau de Jupiter mai mult decât de o ceapă degerată“.

Pe de altă parte, cultul imperial atât de popular odinioară, în vremea împăraţilor Cezar, Antonius, Octavian Augustus sau Aurelian, care se numea pe sine „dominus et deus“ („domn şi dumnezeu“), a început să cadă serios în desuetudine în ochii poporului. Căderea lui Nero, care coincide cu sfârşitul familiei marelui împărat Augustus, a însemnat practic o lovitură decisivă dată cultului imperial, privându-l de sprijinul dinastic de care era legată în perioada monarhiilor Diadohilor divinizarea puternicilor basilei. A rămas în istorie afirmaţia plină de ironie a împăratului Vespasian, aflat în Egipt, după ce sperase să întemeieze o nouă dinastie şi simulase o putere de taumaturg aflat în agonie, privind viitoarea sa apoteoză de după moarte: „Simt, spuse el râzând, că sunt pe cale să devin zeu“. De altfel, în curând, cultul imperial avea să mai apară doar ca un simplu prilej pentru petreceri.

Desigur, unii împăraţi, dar în primul rând Iulian Apostatul (361-363 d. Hr), s-au străduit să reacţioneze împotriva declinului vechii religii romane, dar rezultatele au fost aproape nesemnificative. Încercările filosofilor neoplatonici de a conferi religiei păgâne un fundament moral mai sever şi temeiuri filosofice au avut aceeaşi soartă. Noua religie creştină, având o morală superioară şi un nou spirit de viaţă, avea să însemne sfârşitul religiei greco-romane. Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au avut un efect de bumerang: ele n-au distrus noua şi tânăra religie; ba dimpotrivă, aşa cum afirmă Tertulian, sângele creştinilor a însemnat „sămânţa creştinismului“. Edictul de la Milan (313 d. Hr.) recunoştea creştinismul ca „religio licita“ („religie permisă“), în timpul lui Constantin cel Mare (306-337) devenea dominantă în Imperiul Roman, iar sub împăratul Justinian (527-565) chiar religie de stat.

Nu dispunem de nici o statistică istorică privind numărul convertiţilor la creştinism din Roma acelei perioade. Ştim însă că noii creştini nu proveneau doar din rândurile claselor sociale de jos. În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel arată că fuseseră recrutaţi discipoli din personalul împăraţilor, printre acei sclavi şi liberţi ai săi, care treceau drept cei mai puternici slujitori ai regimului. Câţiva ani mai târziu, Biserica creştină pătrunsese prin mesajul ei chiar în rândul claselor conducătoare ale Imperiului. Astfel, Tacitus ne spune că Pomponia Graecina, soţia consulului Aulus Plautinus, învingătorul bretonilor, care a trăit sub Nero şi a murit sub Flavieni, era suspectată a aparţine unei „religii străine periculoase“, aşa cum era socotit creştinismul în acea vreme. Multe nume mari din viaţa publică, chiar din timpul împăratului Hadrianus (117-138), începuseră să se convertească la creştinism.

Punctul maxim de atracţie al creştinismului era o morală nouă, bazată în special pe iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Creştinii se numeau între ei „fraţi“, se ajutau mereu unii pe alţii, în smerenie şi bună-cuviinţă. În numele unui ideal nou, învăţătura creştină reînvie vechi virtuţi compromise sau pierdute: demnitatea şi curajul oamenilor, coeziunea familiilor, sensul adevărurilor morale în viaţa adulţilor şi în educaţia copiilor; şi, mai mult decât atât, o comuniune interioară a oamenilor, pe care lumea antică n-o cunoscuse niciodată.