Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Religie şi fenomen: Sfinţii islamului

Religie şi fenomen: Sfinţii islamului

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 26 Aug, 2007

Mai bine de un miliard de credincioşi, cât numără azi islamul în lume, îşi raportează întreaga viaţă, cu toate bucuriile şi neajunsurile ei, la Allah, singurul şi adevăratul lor Dumnezeu. Relaţia Lui cu musulmanii se vrea a fi una directă şi personală, fără nici un fel de intermediari, fie ei sfinţi, preoţi sau orice altceva. E o relaţie piramidală, pe care Mahomed şi Coranul au încercat să o impună dintotdeauna. Doar Allah trebuie să rămână obiectul veneraţiei oricărui adevărat credincios musulman. Ca şi în alte religii, însă, istoria islamului de ieri şi de azi arată că oamenii credincioşi de pretutindeni încearcă să acceadă spre Dumnezeu lor suprem raportându-se, nu de puţine ori, la cele sau cei mai apropiaţi Lui; astfel, distanţa dintre ei şi Dumnezeu devine mai uşor de parcurs, pentru că cei mai apropiaţi de Dumnezeu sunt, în acelaşi timp, cei mai apropiaţi de oameni, de suferinţele şi necazurile lor. În ţările musulmane, de pildă, există până astăzi o cinstire deosebită pentru părinţii şi strămoşii decedaţi, de la care se aşteaptă ajutor în multe împrejurări nefericite.

În perioada Omeiazilor găsim consemnat cazul unui renumit poet, al-Kumait care, fiind persecutat, a cerut ajutor la mormintele părinţilor săi. Şi acest caz nu reprezintă o simplă excepţie, ci dimpotrivă, este tipic pentru lumea musulmană. Cei ce călătoresc azi în ţările islamice pot observa limpede de ce preţuire se bucură în continuare această veneraţie în rândul populaţiei.

Pe de altă parte, ca o reminiscenţă ancestrală, credincioşii venerează anumite izvoare şi arbori socotiţi sfinţi, cerând rodnicie, vindecare sau alte binefaceri; femei sterile se îmbăiază în apa de acolo, iar cei bolnavi se aşează sub arborele respectiv pentru a primi putere şi sănătate. Asemenea imagini pot fi văzute frecvent în Siria şi Palestina, dar şi în alte ţări musulmane. Arborii sfinţi sunt plini de năframe atârnate de credincioşi. În afara oraşului Cairo, din Egipt, există un mare copac – nebq, copacul Sfântului Mandura, unde pot fi întâlnite tot timpul femei însoţite de copii mici. Copacul este plin de cârpe din pansamentele date jos de bolnavi şi înlocuite de noile bandaje constituite din frunzele copacului sfânt, de la care aşteaptă vindecare.

În multe locuri din nordul Arabiei şi în munţii din Siria se găsesc sanctuare la care credincioşii se adună în pelerinaj, însoţiţi de oi şi capre, care urmează a fi sacrificate, aşa cum se întâmplă şi în cadrul pelerinajului la Mecca. E vorba de obiceiuri foarte vechi, respectate cu stricteţe de credincioşi, pentru că ei cred în sfinţenia şi ajutorul lor. Respectul şi veneraţia faţă de aceste sanctuare este aşa de mare, încât lumea îşi lasă bunurile lângă ele pentru a fi astfel sfinţite şi a nu mai putea fi pe viitor furate sau vătămate.

Veneraţia faţă de sfinţi a fost preluată de islam din creştinism. În Siria creştină, credincioşii veneau permanent în căutarea celor retraşi în pustiu, cerându-le binecuvântare şi ajutor spiritual. Când aceştia treceau la cele veşnice, credincioşii creştini le cereau binecuvântarea în faţa mormintelor lor. O dată răspândit în spaţiul sirian, islamul şi-a „construit“ propriii săi sfinţi, după modelul creştin de odinioară, venerându-le memoria şi mormintele. E vorba de „eroi“ ai vechiului islam, care au luat locul sfinţilor creştini.

Totuşi există multe voci în spaţiul islamic care contestă utilitatea venerării sfinţilor, aducând drept argument cuvintele lui Mahomed: „Ei adoră, în locul lui Allah, ceea ce nu le face lor nici rău şi nu le aduce lor nici folos şi zic ei: «Aceştia sunt mijlocitorii noştri la Allah!» Spune: «Îi vestiţi voi lui Allah ceea ce El nu ştie din ceruri şi de pe pământ?» Allah Preamăritul şi Preaslăvitul este deasupra celor pe care ei îi asociază şLuiţ“ (10, 18). S-a ajuns la o polemică aprigă în lumea teologilor, invocându-se afirmaţii ale Profetului din tradiţie (Hadith), care ar afirma cultul sfinţilor. În câteva dintre ele se atrage atenţia asupra interdicţiei de a construi monumente boltite deasupra mormintelor, aşa cum fac creştinii, şi de a venera pe cei decedaţi. Însă nu după multă vreme, cinstirea sfinţilor a fost general recunoscută, iar teologii islamici au adus temeiuri în această privinţă. A fost dezvoltată o adevărată teologie a sfinţilor, confirmând faptul că la mormintele sfinţilor se poate dobândi binecuvântare, chiar dacă mântuirea vine exclusiv de la Allah. Sfinţii au fost recunoscuţi ca „cei aflaţi în apropierea lui Dumnezeu“, cu ajutorul cărora cel ce se roagă poate spera să ajungă el însuşi în apropierea lui Dumnezeu. Totodată, au fost recunoscute oficial minunile pe care sfinţii le pot săvârşi.

O dată cu această confirmare teologică, mormintele sfinţilor (zijara) au devenit locuri de pelerinaj, jucând un rol foarte important în viaţa religioasă islamică. De regulă, aceste morminte sfinte sunt recunoscute după cupola arcuită de deasupra lor. Cei aflaţi în nevoi şi suferinţe vin la aceste morminte, unde înalţă rugăciuni sau chiar depun legăminte pe care le împlinesc, pentru ca rugăciunea lor să fie ascultată. Există chiar credincioşi care se roagă sfinţilor nu neapărat pentru a li se îndeplini o anume dorinţă, ci pur şi simplu pentru „a primi binecuvântare“. Ajuns la mormântul unui sfânt, credinciosul atinge cu evlavie grilajul care protejează sarcofagul, iar apoi îşi şterge faţa cu ajutorul aceleiaşi mâini. În cazul unor mari nenorociri, cum ar fi seceta îndelungată, se organizează mari procesiuni religioase la mormântul celui mai mare sfânt din regiunea respectivă, implorându-se ajutor.

Asemenea mari sfinţi sunt al-Hadir (Siria) şi Ahmad al-Badawi (Egipt). Tradiţia spune că al-Hadir şi-a primit numele, „Cel verde“, atunci când a băut apă din „izvorul vieţii“, primind mandat din partea lui Dumnezeu de a „înverzi“ tot locul peste care va călca cu piciorul. Stăpânind văzduhul şi marea, sfântul este invocat de credincioşi pentru a aduce rodnicie pământului.

Dacă trecutul lui al-Hadir îşi are rădăcinile în perioada preislamică, sfântul egiptean Ahmad al-Badawi este un sfânt de provenienţă strict musulmană, care a trăit în sec. al XIII-lea d.Hr. Era familiarizat cu Coranul şi Legea islamică (sharya), dar nu era un învăţat. Ceea ce l-a făcut renumit printre credincioşi a fost viaţa sa de mare ascet, exerciţiile sale mistice şi minunile care i-au fost atribuite. De aceea, era mereu căutat de credincioşi, iar după moarte, în Tanta Egiptului, locul unde a trăit, a fost ridicată o mare moschee pe mormântul său.

Astăzi, cultul sfinţilor în islam nu reprezintă doar un element tolerat de teologi, ci o parte componentă a religiei islamice. S-ar putea afirma că prin Ahmad al-Badawi avem în faţă un prototip al sfinţeniei promovate de sufismul „vulgar“, aşa cum este catalogat acest curent de anumite autorităţi musulmane. Totuşi, în rândul sfinţilor este trecut şi un mare învăţat egiptean, al-Šafiâi, întemeietorul uneia dintre cele patru mari şcoli de teologie musulmană. Marea moschee din Cairo, construită pe mormântul său, a cărei cupolă albastru-cenuşie se vede de la mare distanţă, este atât de sfântă în memoria credincioşilor, încât aici au voie să se adune şi să se roage în jurul sarcofagului doar musulmanii-pelerini, dar niciodată cei „necredincioşi“, adică cei ce nu aparţin religiei islamice. O mulţime de scrisori prin care credincioşii trimit rugăciunile lor către sfânt sunt aruncate de către aceştia prin grilajul înconjurător pe mormântul său.

Fiecare sfânt important îşi are „ziua“ sa „de naştere“, care este sărbătorită de credincioşi prin recitări din Coran şi procesiuni. Extatici, precum dervişii, practică în moscheea consacrată sfântului sau în corturile amplasate în jurul ei tehnica dhikr, un exerciţiu mistic care conduce spre unirea cu Dumnezeu; în apropiere se află mulţi pelerini care în acelaşi timp beau cafea sau participă la rugăciune. Pe străzi se preumblă o lume în permanentă mişcare, bucurându-se de o ofertă mercantilă pestriţă, de multe prăjituri şi dulciuri prezente pe toate tarabele. În acest sens, evenimentul prilejuit de ziua sfântului al-Badawi din Egipt, în Tanta, este, de departe, cel mai important, atrăgând lume de pretutindeni şi înscriindu-se astfel pe linia marilor locuri de pelerinaj musulmane de la Mecca şi din alte părţi.