Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Repetabila povară...

Repetabila povară...

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 04 Decembrie 2011

În anul 2007, regizorul grec Constantinos Pilavios lansa scurtmetrajul "What is that?" ("Ce e asta?"), propunând publicului o acţiune simplă, realistă şi plină de învăţăminte. Doi bărbaţi, tată şi fiu (aflăm ulterior), stau pe o bancă, în faţa casei. Fiul, undeva pe la 30 de ani, citeşte un ziar. Tatăl, un bărbat trecut de prima tinereţe, îl întrerupe, pentru a-l întreba, cu un calm dezarmant: "Ce e asta?". Fiul îi răspunde, dezinteresat, că e o vrabie. Episodul se repetă, tatăl adresează de câteva ori aceeaşi întrebare, calm şi cu un ton inocent. Răspunsul fiului nu poate fi decât acelaşi, doar tonalitatea se schimbă, evoluând de la agasare la iritare cu accese de furie. Este contrariat că bătrânul nu înţelege un lucru atât de simplu. Că doar el şi-a făcut datoria! A fost întrebat şi a răspuns! Replica tatălui este de-a dreptul înduioşătoare. Scoate un jurnal şi îi cere, cu acelaşi calm patriarhal, tânărului iritat să citească: "Astăzi stăteam pe o bancă în parc cu fiul meu cel mic, care acum câteva zile a împlinit trei ani. Deodată, a văzut o vrabie. M-a întrebat de 21 de ori ce este aia şi i-am răspuns tot de atâtea ori că este... o vrabie... îmbrăţişându-l de fiecare dată, cu mai multă dragoste pentru pruncul meu inocent". Acţiunea se încheie cu ambii actori înlăcrimaţi şi o îmbrăţişare, ca de la fiu la tată. Aceleaşi personaje, poate acelaşi decor, cu siguranţă acelaşi dialog, dar două atitudini diametral opuse la o distanţă de vreo trei decenii.

O companie de telefonie din România avea să contracteze acelaşi regizor pentru realizarea unei reclame tv care să transmită că nu găsim timp să ascultăm. În varianta românească, subiectul întrebării nu mai este o vrabie, ci un fluture. Ideea însă este aceeaşi: avem prea puţin timp şi prea puţină răbdare pentru cei mai importanţi oameni din viaţa noastră, părinţii. "Nu găsim timp să ascultăm", e mesajul clipului publicitar.

Ideea de marketing însă trece în plan secund. Dincolo de orice produs, acest video vinde o poveste de viaţă, simţită din ce în ce mai acut în lumea în care trăim. De când ne naştem, percepţia noastră despre părinţi este într-un continuu ascendent. Până la un moment dat. Copiii îşi hiperbolizează părinţii, mama şi tatăl fiecăruia sunt modelul absolut pentru ce îşi doresc de la viaţă. Pe măsură ce cresc, însă, situaţia se schimbă dramatic. Mi-au atras atenţia câteva replici cu pretenţie de truisme ce circulă în lumea virtuală. Cum gândeşte un om despre mama se, de la copilărie până la bătrâneţe: "La 4 ani: Mama ştie tot. La 8 ani: Mama ştie multe. La 12 ani: Mama nu ştie tot. La 14 ani: Mama nu ştie nimic. La 16 ani: Mama mea? Ce ştie ea? La 18 ani: Mama e învechită. La 25 de ani: E posibil ca mama să ştie ceva despre asta. La 35 de ani: Înainte de a decide, vreau să mă sfătuiesc cu mama. La 45 de ani: Precis mama poate să mă îndrume. La 55 de ani: Ce ar fi făcut mama în acest caz? La 65 de ani: De-aş fi putut să vorbesc despre asta cu mama...". Afirmaţiile şi întrebările copilăriei şi maturităţii sunt întru totul fireşti. Triste şi dramatice, de-a dreptul, sunt replicile adolescenţei. Când punem prietenii deasupra familiei. Când nu realizăm că singurii care rămân alături, indiferent de circumstanţe, sunt părinţii. Că a lor este iubirea necondiţionată, dezinteresată şi pură. Şi lucrul cel mai important: că sunt aceiaşi pe care îi adoram în copilărie, doar că ei ne iubesc mai mult, iar noi parcă nu avem timp să le ascultăm dragostea.

Am întâlnit oameni cu adevărat mari, care îşi preţuiesc părinţii şi se mândresc cu condiţia uneori umilă a celor care le-au dat naştere. Şi am întâlnit oameni care vor să pară mari, dar realizezi cât de neînsemnaţi sunt atunci când îi vezi cum se ruşinează de condiţia socială a părinţilor lor. Cinste celor dintâi, care respectă porunca Decalogului fără a o judeca în termeni materiali! Nouă ne rămâne doar datoria să ne eliberăm de "Repetabila povară", realizând, odată cu poetul: "Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii, Nu copil de părinţi, ci părinte de fii"!