Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei România și începutul Marelui Război

România și începutul Marelui Război

Un articol de: Dragoș Ursu - 24 Iun, 2018

Un atentat petrecut în Balcani a prilejuit atacarea Franței de către Germania. Europa se vedea cuprinsă într-un război pe care și-l imagina de scurtă durată, dar care s-a transformat într-o conflagrație mondială cu milioane de victime. România se afla, în acel moment, într-o alianță cu Puterile Centrale, perfectată în 1883 și înnoită succesiv, ultima dată în 1913. Tratatul, ce avea ca obiectiv protecția României în fața expansiunii rusești în Balcani, nu a fost ratificat de către Parlament, fiind cunoscut în întregime de doar câțiva lideri politici. Regele Carol nu l-a făcut public niciodată. Se temea de reacția opiniei publice, care vedea în alianța cu Austro-Ungaria o piedică în calea sprijinirii românilor ardeleni.

După ce Austria declară război Serbiei și conflictul se generalizează, Regele Carol convoacă la Sinaia un consiliu de coroană, la care iau parte membrii Guvernului Ionel Brătianu, președintele Camerei Deputaților, liderii partidelor politice și ceilalți foști președinți ai Consiliului de Miniștri.

Carol I susținea categoric intrarea în război de partea Puterilor Centrale. El aducea trei argumente majore. În primul rând, regele considera neutralitatea cea mai periculoasă soluție, pentru că România nu ar fi luat parte la masa negocierilor de după război. Opinia publică europeană de la acel moment considera că războiul va fi scurt. Și, în mod firesc, neutralitatea ne-ar fi găsit în afara jocului diplomatic. În al doilea rând, monarhul credea ferm în puterea Germaniei de a câștiga războiul. Într-adevăr, la acel moment, Germania avea cea mai puternică armată europeană și era capabilă să înfrângă orice alianță europeană, cu condiția ca Anglia să nu se implice în război. Și, în al treilea rând, Carol I susținea că victoria în război alături de Puterile Centrale ne-ar fi adus unirea cu Basarabia.

De cealaltă parte, liderii politici, cu excepția lui Petre P. Carp, s-au pronunțat pentru neutralitate, iar marea dezbatere s-a purtat între bătrânul conservator și Ionel Brătianu, duelul oratoric dintre cei doi dominând consiliul.

Tabăra celor care susțineau neutralitatea avea de parte ei dimensiunea defensivă a Tratatului cu Puterile Centrale, România ­fiind obligată să intre în război doar dacă Austro-Ungaria sau Germania erau atacate. Până la urmă, Austro-Ungaria a fost cea care a atacat Serbia.

Argumentele lui Brătianu au fost decisive: „Tratatele nu ne angajează. Puterile Centrale nu pot să ne impună o decizie atunci când ele nu ne-au consultat în nici un fel înainte de a acționa. De altfel, România n-ar putea lua parte la un război care ar urmări să distrugă o națiune mică. Poporul nu vrea acest război. Suferințele românilor din Transilvania sunt resimțite în toate inimile româ­nești de partea aceasta a Carpa­ților, de aceea conștiința națională se ridică împotriva unui război alături de Puterile Centrale. Să rămânem neutri. Războiul va fi lung și vom mai avea prilejul să ne mai spunem cuvântul”.

În mijlocul evenimentelor s-a petrecut un fapt decisiv. Ambele tabere își legau speranțele de răspunsul Italiei, și ea aliată a Puterilor Centrale. Carp susținea fără tăgadă că Italia va intra în război. Dar, în timpul ședinței, a venit o telegramă care anunța că Italia își declarase neutralitatea.

În final, Regele Carol a supus la vot decizia. Rezultatul a fost elocvent, 17 voturi pentru neutralitate. Doar Carp, cel cu care regele avusese o relație foarte dificilă cât a fost premier, rămăsese alături de suveran. În cele din urmă, monarhul s-a supus deciziei, declarând: „Constat că reprezen­tanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră”.

Trebuie subliniat un aspect fundamental. Ambele tabere susțineau și erau motivate de slujirea cauzei naționale. De altfel, argumente valide se găseau de partea amândurora. Istoria a făcut ca Brătianu și, în final, România să triumfe. Dar în acel moment nu se știa cum vor evolua lucrurile. Tocmai de aceea, prudența a fost necesară în evaluarea acelor poziții. Deși istoria nu trebuie judecată contrafactual, e bine uneori să ne gândim la „ce s-ar fi întâmplat dacă”, pentru a înțelege altfel evoluția faptelor. Spre exemplu, în vara lui 1918 România era înfrântă militar și semnase o pace umilitoare cu Germania. Dacă Puterile Centrale n-ar fi pierdut războiul în Vest, era de ajuns doar să încheie o pace de compromis cu Antanta, iar destinul României ar fi fost altul: o țară umilită, cu o economie subjugată Germaniei. Chiar unirea cu Basarabia, realizată în martie 1918, ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Nimeni n-ar fi garantat-o la tratatele de pace. Iar dacă lucrurile ar fi stat astfel, atunci istoria îi dădea dreptate Regelui Carol, iar Brătianu era acuzat că ar fi dus țara în dezastru. Ce a validat în august 1914 și, mai apoi, la scara istoriei decizia neutralității a fost respectarea voinței naționale, a opiniei publice. Era imposibil de purtat un război fără ca națiunea să-l susțină. Riscurile ar fi fost enorme. Tocmai în suportul popular pentru efortul de război și credința în justețea cauzei naționale a stat cheia refacerii militare din Moldova, a victoriilor din vara lui 1917 și, mai ales, a unirilor din 1918 care au creat România Mare.