Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Rugăciunea - creație nesfârșită a iubirii de Dumnezeu

Rugăciunea - creație nesfârșită a iubirii de Dumnezeu

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 14 Dec, 2019

În așezarea omului înaintea lui Dumnezeu, tăcerea ocupă multe intervale de timp, dar ea ar trebui să fie doar expresia unei tensiuni ființiale, a unei desăvârșite și deosebite simțiri negrăite a harului dumnezeiesc. Străbătând această tăcere densă, această uimire a făpturii în fața Creatorului ei, rugăciunea izvorăște din sufletul nostru asemenea unui foc viu și mistuitor al iubirii.

Există în viața fiecărui creștin o clipă pe care timpul nu o poate surpa, pe care uitarea nu o poate atinge, pe care amintirile, atât de subiective uneori, nu o pot modifica. Este clipa întâlnirii vii, directe, cu harul lui Dumnezeu. Din acel moment, sufletul nu mai rămâne același; el simte că lumea în care a trăit până atunci va rămâne pentru totdeauna străină de cea care i s-a descoperit. Tot ce înainte i se părea frumos, viu, deosebit, îi apare acum tern, mort, mediocru. „Adevărata rugăciune către Dumnezeul Cel adevărat este împărtășire cu Duhul lui Dumnezeu; El aduce duhul nostru în starea de a contempla veșnicia. Fiind har ce se pogoară de Sus, actul rugăciunii depășește firea noastră pământească, în virtutea cărui fapt i se îm­potrivește trupul nostru stricăcios, neputincios a se înălța în tărâmul duhului; i se împotrivește intelectul, neputincios a purta nemărginirea, clătinat de îndoieli, respingând tot ce îi depă­șește înțelegerea. Rugăciunii i se împotrivește mediul social în care trăim, care își organizează viața cu alte țeluri, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu este răbdată de duhurile potrivnice, însă numai ea, rugăciunea, renaște lumea zidită din căderea ei, biruind stagnarea-i în rutină și inerția, printr-o mare încordare a duhului nostru în a urma poruncilor lui Hristos” (arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, trad. de ierom. Rafail Noica).

Lupta devine deschisă. Sufletul se transformă într-un câmp de bătălie, într-o arenă deschisă a înfruntării dintre duhurile răutății și Duhul dumnezeiesc. Acest război afectează sufletul nostru într-o asemenea măsură, încât adesea ne putem simți sfâșiați, neputincioși, incapabili de a accesa vreodată treapta pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o: cea a înnoirii prin pocăință și, implicit, a îndumnezeirii ființei noastre. Însă abia acum simțim că suntem vii, că ne-am desprins de o existență aparentă pe care milioane de oameni o duc din inerție deoarece nu L-au cunoscut pe Dumnezeul Cel adevărat. Și tot atunci descoperim puțin câte puțin adevărata noastră viață interioară și, în special, când folosim Rugăciunea inimii.

Sunt clipe în care rugăciunea pare slabă, neputincioasă în a se desfășura, în a trece la o simțire vie. Aceste clipe se pot transforma în ore, zile, ani. După o stare minunată de har putem ajunge la una de împietrire sufletească, de lipsă totală de percepere a ceea ce suntem chemați să trăim împreună cu Dumnezeu. „Grea este nevoința pentru rugăciune: se schimbă stările duhului nostru; uneori rugăciunea curge în noi precum un râu puternic; alteori însă inima rămâne uscată. Dar să fie de cât mai de scurtă durată slăbirea puterii rugăciunii. Rugăciunea nu arareori înseamnă a destăinui lui Dumnezeu toată jalnica noastră stare; neputință, negrijanie, îndoieli, frici, zbucium, deznădejde - într-un cuvânt, tot ce este legat de împrejurările existenței noastre; a-I destăinui fără a căuta expresii elegante și nici măcar vreo succesiune logică” (arhim. Sofronie Saharov, Despre rugăciune, p. 10).

Zbuciumul interior al sufletului care a pierdut simțirea rugăciunii este negrăit. Mulți stareți și părinți duhovnicești afirmă că, în astfel de momente, ajungi să trăiești o stare de iad, de neîmplinire profundă, aproape de deznădejde. Însă Dumnezeu știe că, pentru a spori rugăciunea noastră, pentru a atinge încă niveluri nebănuite ale ei, avem nevoie și de această „părăsire pedagogică”. La început, ne folosește pentru a ne lepăda de păcat. Apoi, ne ajută să ne întregim răbdarea, iar, în cele din urmă, ne desăvârșește iubirea și rugăciunea. Și poate că abia în astfel de momente realizezi cât de valoros este sfatul starețului Sofronie: „Stăruiți în rugăciune, stăruiți în strădanie, petreceți o zi fără de păcat. Tot restul vi se va da de Însuși Dumnezeu” (arhim. Sofronie Saharov, Din viață și din duh, p. 19).

Citeşte mai multe despre:   rugaciune