Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei S-au împuţinat caii

S-au împuţinat caii

Un articol de: Constantin Iftime - 15 Oct, 2010

Pe la jumătatea anilor '90, auzeam tot mai des observaţia că şoselele româneşti deveneau impracticabile, mai ales din cauza căruţelor şi a cailor. Şoselele nu arătau în nici un caz ca acum. Mai toate erau ciobite şi poate mai înguste. Nu începuseră încă marile programe de reabilitare. Cât de rar circulam, observam, totuşi, din ce în ce mai mult caii pe toate drumurile. Numărul lor creştea. Deveneau, s-a spus, o problemă de siguranţă a circulaţiei naţionale. Personal, nu ştiam cum să reacţionez la replicile şoferilor, care făceau câteva sute de kilometri zilnic. Le împărtăşeam, uneori, revolta, văzând în ce condiţii lucrau, dar nutream un anume ataşament faţă de cai. Poate era şi ecoul unui imaginar cultural al unei lumi, cum e noastră, cu totul rurală. Apoi, aveam în memorie caii de la CAP-uri, de cele mai multe ori, atât de slabi, încât îmi creau un sentiment de milă.

Prin anii '80, se înmulţiseră din nou, cât de cât. Aveai destule imagini care te nelinişteau dacă ajungeai într-un sat. Pe de altă parte, despre cai se scriau tot mai multe lucruri în romanele "obsedantului deceniu" (1950-1960). Începuseră să se publice tot mai multe asemenea cărţi. Odată cu colectivizarea masivă, caii, în politicile aberante ale vremii, deveniseră un fel de simbol al rezistenţei la comunism. Ca şi ţăranii aşezaţi, care nu voiau să schimbe rânduielile lumii lor, ei trebuiau înlăturaţi din cale, stârpiţi. Istoricii spun că mii de cai au fost masacraţi atunci.

Prin anii '90, odată cu recuperarea pământului, ţăranii s-au pus pe treabă. Reveniseră la felul de-a face agricultură din perioada interbelică. Şi atunci, ca şi acum, oamenii politici priveau satul şi ţăranii ca pe nişte ilustrate idilice, ireale. Legile bune, care să-i înzestreze pe ţărani cu mijloace de muncă adecvate, nu au mai apărut. Iar satul căutase soluţiile cele mai simple, mai la îndemână, mai naturale, de supravieţuire. Plugul şi căruţa trase de cai au fost soluţii dintre cele mai cunoscute. Înmulţirea cailor, atunci, punea în evidenţă mai ales entuziasmul celor care iubeau cum puteau lucrul pământului. De dimineaţă până seara, satele forfoteau de freamătul căruţelor.

Astăzi, vezi din ce în ce mai puţini cai şi căruţe atunci când călătoreşti pe drumurile modernizate. Satele, de altfel, s-au umplut de maşini, s-au modernizat. Au din ce în ce mai multe drumuri pietruite, presărate cu o mulţime de semne de circulaţie, fiecare casă are antenă parabolică. Apariţia unei vite începe să semene cu un detaliu dintr-un film cu satul idilic, cu satul de altădată. Mi se pare că ar putea ofta şi cel mai înverşunat duşman al lor. Aproape toţi spunem astăzi, contrariaţi - ce se întâmplă, domnule, cu agricultura noastră? De ce stau nearate ogoarele? E adevărat, statisticile arată că mult pământ stă pârloagă. Tot acolo se vede că şi caii s-au împuţinat.