Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Să ne rugăm”

„Să ne rugăm”

Un articol de: Elena Solunca Moise - 15 Noi, 2015

Memoriei părintelui Dumitru Stăniloae

Ades îmi vin în minte cuvintele ce reveneau ca un laitmotiv în discuţiile cu părintele Dumitru Stăniloae: „Să ne rugăm”. Cuvintele însele erau rugăciune a cărei amintire dă spor la lucrul bun, mângâiere în necazuri, recunoştinţă plină de bucurie pentru tot ceea ce primim de la Dumnezeu spre zidire. Acestea au fost şi ultimele cuvinte rostite de părinte la Spitalul Fundeni cu puţin înainte de a pleca spre Domnul. „Să ne rugăm” şi s-o facem la vreme şi peste vreme, mai ales acum când „zilele rele sunt”; s-o facem cu suflet râvnitor în credinţă, în plinătatea dragostei pentru Cel ce pe toate le-a făcut cu înţelepciune şi pentru cei ce împreună cu noi au primit darul vieţii; s-o facem în speranţa că viaţa se poate transfigura în rugăciune, o împreună vorbire cu Dumnezeu, de la care primim „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Să începem cu „bună ziua”; semn de recunoaştere şi recunoştinţă pentru că Domnul Cel îndelung răbdător ne-a dăruit-o spre mântuire şi, mai mult, tot El dăruieşte tot ce este necesar spre a fi împreună lucrători. S-o facem mai ales cu fapta, care singură se roagă pentru noi când izvorăşte din dragoste, credinţă şi îndemn nerostit la alta asemănă­toare. Se ruga David: „Auzi Doamne rugăciunea mea… ascultă cererea mea. Auzi-mă întru dreptatea Ta… că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”. Oare Dumnezeu, „Cel care a făcut urechea oare nu aude”? Desigur că aude, dar trebuie ca noi să ne îndreptăm luarea aminte către faptul că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea lui Dumnezeu şi doar nesfârşita-I milă ne poate ajuta să ne salvăm din abisul căderii. Iar noi, fiii iubirii Lui, se cuvine să ne întoarcem şi să mărturisim: Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul Tău.
Privind în zarea timpului, putem spune că omul este fiinţa cu vocaţia rugăciunii ca recunoaştere a unui adevăr esenţial - că El ne-a făcut pe noi, nu noi, cum tot David o spune. Şi totuşi, de câte ori nu constatăm cu amărăciune că rugăciunea nu este ascultată, ne şi răzvrătim uneori văzând zădărnicia cererilor noastre; de câte ori nu vedem cum „ruga se face blestem”. De la orbul din naştere vindecat de Hristos aflăm că „dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi-I face voia, pe acela îl ascultă”. Cinstitor e mai mult decât a crede pentru că, nu-i aşa, şi „demonii cred şi se cutremură”, ba se mai şi roagă. Credinţa este o condiţie absolut necesară, dar nu şi suficientă, căci fără a-L cinsti pe Dumnezeu ne exilăm singuri în deşertul idolatriei. A-L cinsti pe Dumnezeu este a interioriza până la incandescenţa trăirii necesitatea ca „Domnului Dumnezeului Tău să i Te închini şi numai Lui unuia singur să-I slujeşti”. Mai înseamnă a şti ce să ceri şi cum să o faci şi asta nu pentru că Dumnezeu nu ar cunoaşte, ci pentru ca să ne facem împreună-lucrători cu El, ascultându-I voia. Iar El vrea „ca tot omul să trăiască şi nimeni să nu piară” şi de aceea Hristos ne cheamă: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.
Orbul cerşea în drum şi când Hristos l-a întrebat ce vrea, a spus cu simplitate: „să văd”, presimţind în faţa Cui se află. Mai târziu, întâlnindu-l, Hristos l-a întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu. A întrebat fostul orb: „Cine este, Doamne, ca să cred?” „L-ai şi văzut şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”, a spus Mântuitorul. Neîntârziat şi hotărât a venit răspunsul: „Cred, Doamne!”; cuvinte pe care le rostim înaintea Sfintei Euharistii.
Să ne rugăm; să începem cu închinăciune şi smerită mulţumire pentru tot ce primim, conştienţi că, încredinţează Ghenadie Scolarios, şi acesta este un dar de la Dumnezeu şi că „ce bine îmi pot dori mie pe care să nu-L voieşti Tu înainte de mine. Şi cine ştie binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să-l şi faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?”. E o invitaţie ca noi, cei atât de repede tăgăduitori, când e vorba de a mulţumi, dar grabnici când ne atribuim atâtea merite, să ne analizăm lucid măcar cu o parte din exigenţa arătată semenilor. Atunci, va trebui să recunoaştem, cu Sfântul Apostol Pavel, că şi pentru binele pe care ni se pare că l-am făcut am primit toate de la Dumnezeu. Când ne rugăm pentru semeni, primim un spor de autocunoaştere şi suntem, totodată, primii beneficiari ai rugăciunii. Binele pentru celălalt pe care îl cerem dăltuieşte în suflet asemănarea după chipul lui Dumnezeu tăinuit în suflet ca o comoară de preţ. Cei din vechime obişnuiau să se roage şi pentru binele obştesc, mai ales în vremuri de restrişte, şi începeau „pocăinţa de obşte”, şi nu declarativă, ci concretă: „Rău şi nelegiuit lucru este a da dovadă de îngăduinţă acolo unde este trebuinţă de asprime şi dreaptă judecată. De îngăduinţă este nevoie acolo unde se săvârşesc păcate din neputinţă, … iar obrăznicia şi nefrica de Dumnezeu trebuie pedepsite ca o molimă de obşte, încât şi ceilalţi să se teamă şi să nu se molipsească”. Aşa învaţă Tihon din Zadonsk. Nu o dată, spunând că „nu judecăm”, ocultăm ceea ce se numeşte „învoiala la păcat”, tot un păcat. E una dintre cauzele crizei spirituale endemice, în ciuda faptului că ne bucurăm libertatea de credinţă şi conştiinţă. O formă mascată de manifestare a crizei este şi ceea ce Roger Scruton numeşte „kitschizarea” religiei, mereu mai răspândită de când trăim sub presiunea imaginii şi a banului. Aici este evident purificator al pocăinţei autentice, starea de veghe neostoită, amintindu-ne că adevărata noastră patrie este în ceruri şi acolo se cuvine a ne strânge comori. „Plugărindu-ne” astfel sufletul, recunoscători pentru toate, să cerem: „Lacrimi de pocăinţă dă-ne, Doamne, şi lucrător iscusit al poruncilor Tale ne arată”. Toate celelalte se vor adăuga nouă.