Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Sadoveanu, între provocările lumii și valorile Ortodoxiei

Sadoveanu, între provocările lumii și valorile Ortodoxiei

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 18 Oct, 2016

Pe 19 octombrie se împlinesc 155 de ani de când Mihail Sadoveanu a pășit în eternitate. De aceea vă propun să pășim din nou în universul sadovenian, căci, chiar dacă unora nu le place, Sadoveanu reprezintă unul din scriitorii de referință ai literaturii române.

De câte ori am scris despre Sadoveanu sau am rostit câteva cuvinte, subliniindu-i valoarea literară și lăsând pe Dumnezeu să judece nepărtinitor cât și unde a greșit el ca om, așa cum facem și noi la fiecare pas, mi-am atras multe reproșuri: de ce tu, călugăr, aperi un comunist și un mason? Recunosc că nu îmi cade bine să văd cum intenția mea de a reface măcar în parte chipul unui literat care, prin scrierile sale, a făcut mai frumoasă viața multora dintre noi este contracarată de unele păreri malițioase și cameleonice. Eu nu-l apăr pe omul politic, nici pe marele maestru Sadoveanu. Eu îl prețuiesc pe scriitorul Sadoveanu. Lui îi sunt recunoscător pentru că a așternut în paginile cărților sale atâta sensibilitate și frumusețe, atâtea doruri și idealuri ale strămoșilor noștri, atâtea și atâtea valori perene ale neamului românesc. Sfântul Vasile cel Mare îndemna odinioară pe învățăcei să imite lucrarea albinelor care strâng și din flori otrăvitoare nectarul ca să facă miere. Ar trebui să urmăm mai îndeaproape spusele Sfântului Părinte: „să culegem”, să reținem din viața marilor români doar părțile lor frumoase, lăsând în seama Dreptului Judecător cumpănirea inerentelor scăderi omenești.

La muzeul dedicat scriitorului din casa vrednicului Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, aflată în spațiul monastic al Vovideniei, am fost întrebat frecvent: părinte, Sadoveanu a fost mason? De aceea a trebuit să citesc și despre activitatea masonică a romancierului. Ba, mai mult, am cercetat dosarul lui de la CNSAS și nu mică mi-a fost mirarea să aflu că era urmărit de Securitate. M-am întrebat adesea: ce i-a trebuit această coabitare cu mișcarea masonică? Răspunsul îl știu doar Cerescul Părinte și Sadoveanu însuși. O fi fost o rătăcire de moment, o fi fost o constrângere sau învoire la anumite opinii și țeluri ori premisa de a fi susținut în viața politică în care a debutat la scurt timp după adeziunea la mișcarea masonică? Sunt și vor rămâne taine pentru noi. Facem supoziții, vehiculăm fabulații care de care mai hilare. Personal, am încetat să caut răspunsuri; nu pot eu să judec, ci doar să mă rog pentru sufletul lui. O viață a fost scriitor, iar mason, doar o mică parte a ei, căci în anul 1947 s-a văzut exclus din rândurile masoneriei.

Unii au scris fel de fel de povești despre activitatea sa, dar puțini știu că în 1937 guvernul român a scos în afara legii mișcarea masonică, iar Sadoveanu a făcut pocăință, nu una publică, ci tainică, știută și primită de Milostivul Dumnezeu prin duhovnicul lui. Iscusitul său secretar, regretatul Constantin Mitru, într-una din întâlnirile ce le-am avut, mi-a arătat o scrisoare trimisă de Sadoveanu unui ierarh care-i era duhovnic. Răvașul începea cu o tulburătoare adresare: Înaltpreasfinției Sale Duhovnicului meu. Acolo, ispășitul cerea iertare, dorind împăcare cu Biserica strămoșilor Săi. Oare avem noi dreptul să tăgăduim întoarcerea unui fiu risipitor? Ce ne facem să fim atât de siguri că Mihail Sadoveanu, la apusul vieții, nu a trăit pocăința fiului rătăcit din Evanghelie, întors acasă, la Tatăl? De ce credeți că Sadoveanu și-a dorit petrecerea ultimilor ani într-o mănăstire? De ce în anii de suferință dormea cu Sfânta Scriptură sub pernă? (amănunt știut de la unul din doctorii săi curanți).

Unii preoți în vârstă, pe atunci elevi la seminarul teologic din apropiere, l-au surprins pe Sadoveanu la strană, zicând pe de rost psalmii Utreniei. O făcea doar ca pe un act cultural? La cât de suferind era, nu mi-l închipui recurgând la înălțătorul gest doar din curtoazie față de călugări, nici transformând rugăciunea într-o simplă lectură.

În fine, cred că ultima dorință a renumitului pășcănean, nerespectată, de altfel, dezvăluie mult din tainele sufletului său, dar și apartenența la Biserica străbună. În clipele cele din urmă, condeierul a murmurat aproape stins: „voiesc să mă înmormântați aici, la Neamț, printre călugări și voievozi”. Împlinind ordinul „de la centru”, familia s-a văzut nevoită să-l ducă la București cu câteva zile înainte de a-și începe marea călătorie.

Trist, împovărat de ani şi suferinţă, scriitorul privea cu regret la locul atât de drag de care trebuia să se despartă. Înainte de plecare, sleit de puteri, bolnavul zise: „vreau să aud încă o dată clopotele”. Se pare că monahii l-au iubit. Unii îi datorau viața, căci i-a scos din temnițele comuniste. De aceea i-au împlinit dorința și dangătul arămilor sunătoare se auzi parcă mai duios ca altădată. Întâi ale Vovideniei, apoi cele faimoase ale Neamțului. Erau clipele în care a înțeles, cred, cel mai bine ceea ce scrisese odinioară: „sunetul clopotelor este o chemare din veac în veac”. Un veac îl părăsea și altul, al veșniciei, îl chema. Un părinte bătrân a rostit: „bat clopotele spre înmormântarea lui”. A avut dreptate monahul, căci cetatea Bucureștilor l-a primit cu ostilitate. De aceea a și refuzat să mai respire prea mult „aer de București”.

Așadar, acum 55 de ani, într-o zi de toamnă târzie, după mulţi ani de stânjenire fizică, patriarhul cuvintelor meşteşugit aşternute pe hârtie apunea în al 81-lea an de viaţă. O existență din care se desprind deopotrivă raze de lumină şi pete umbroase, o viaţă pe cât de controversată, pe atât de rodnică.