Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Schiţa unui monstru al culturii de azi

Schiţa unui monstru al culturii de azi

Un articol de: Constantin Iftime - 06 Sep, 2011

De câţiva ani, nu de zile, simt cum ajunge la mine valul unor frământări tot mai extinse în jur. Desigur că vorbesc de o comparaţie sau mai degrabă de o metaforă când insist asupra acestui val. Mă loveşte ceva ritmic, nu cu putere, ci provocator sau mai degrabă insinuant. Nu e o problemă de psihic sau de suflet, ci una de natură culturală, cred. De aceea voi vorbi mai departe, pe cât se poate, în termeni culturali. Valurile mării lui Homer, prin care vorbeşte şi el de o nelinişte a lumii vechi, mi le închipui că au acţionat tot aşa asupra grecilor. James Joyce a descris frământările sufleteşti ale dublinezilor, la început de secol XX, tot prin analogie la aventurile lui Ulise. Deci metafora mării lui Homer şi a ritmului ei este durabilă. Întunericul acestor valuri tăioase şi transparente ca sticla creşte vertiginos, pe măsură ce ochiul merge în adânc. O peliculă casantă înveleşte un corp compact, întunecat şi rece, înăuntru. De acolo vine furia lui Neptun. Marea avea întunecimile vinului, repetă Homer. Furia mării seamănă de aceea cu nebunia lui Dyonisos. Are proprietăţi catartice. Mi se pare că, în linii mari, aşa a rămas structura acelei mări iniţiatice, pe care geografii de astăzi o recunosc ca fiind Marea Mediterană. Acestei mări i-a făcut ocol odată nava lui Ulise. Valurile, spun geografii, nu sunt prea mari, dar insinuante prin ritmicitatea şi farmecul lor. Eu evoc aici marea, însă ca pe o alcătuire culturală. Ca şi războiul troian. Războiul este expresia unei furii omeneşti, o stare tot de natură culturală. Ea îi împinge-n lume pe grecii din Ionia, îmbogăţiţi rapid. Pe ahei, adică. În felul acesta, aheii asediază marea cetate a regatelor din Asia Mică. Fiecare grec, după aceea, spune Platon, va încerca să-şi asume această viziune, învăţând pe dinafară cânturile lui Homer. Cam în felul cum i se împotriveşte iscusitului şi vicleanului Ulise acest monstru - mai degrabă artificial, căci ţine mai mult de ochiul dinăuntru decât de cel din afară -, adică mare pentru navigatorii greci, cam aşa stau lucrurile şi astăzi, când omul, bine echipat cultural, cu sociologii, psihologii sau filosofii, dă piept cu tot felul de noutăţi. Şi noile realităţi, de nivel global, nu sunt numai vizibile, precum tehnologiile şi lucrurile pe care le generează, ci mai degrabă invizibile, care ţin de metodele cunoaşterii omeneşti.

Şi valul de care spun, care seamănă cu cel din lumea veche, explicată mai sus, ar putea să mă smintească. Sufletul tânjeşte, neluat în seamă, în urma acestei raţiuni cotropitoare. În primul rând ea încearcă să-mi imprime ritmul tot mai străin. Şi ritmul, cum o spune indirect şi Homer, care apelează la cântec în arta lui, se insinuează cel mai plăcut în toată fibra caldă a sufletului omenesc. Poezia vieţii homerice, care i-a hrănit în mod vital pe greci, poate fi dedusă numai din acel ritm, spun unii specialişti. Dar ritmul, pe care mi-l imprimă aceste frământări invizibile, îl resimt, repet, ostil şi străin. Pulsul monstrului întunecat de sub realităţile mele este din ce în ce mai rapid şi mai provocator. Nu-l pot înţelege deloc. Îl simt tot mai flămând de energie. Apoi îmi ascute iritarea, care, e drept, îmi sporeşte acuitatea gândirii sau nevoia de rafinament. Îmi cere astfel mai multă mişcare interioară, dar şi în afară. Mai multă trudă în zadar, de fapt. Umbrele care-l slujesc îmi ţin socoteala orelor de linişte, de împăcare şi de rugăciune. Mi-au deschis undeva un registru, în care îmi sunt consemnate ieşirile şi intrările de monedă sau de bonuri valorice ale neînsemnatei economii a vieţii mele. Ţine cursul valorilor ei la sânge, al mişcărilor fizice şi sufleteşti. Vin apoi şi alte norme tehnice, care-mi reamintesc în orice moment de eficacitatea, de randamentul sau de profitul faptelor mele.

Unui scriitor i se cer tot mai multe cărţi publicate. Pe internet, stau stivuite milioane de CV-uri, încărcate suprarealist de titluri. Maeştrii vechi vin în contradicţie cu cei de azi. Şi-n meşteşug, dar mai ales în viziune. Cei vechi spun că o carte trebuie să fie un lucru care se adresează nu numai plăcerii, dar mai ales minţii şi sufletului. Adică locului unde stau îngropate marile adevăruri. Precum cele pe care Biblia ni le revelează.

Observ că nu poţi face nimic, chiar în viaţa comună, fără să nu resimţi ritmul nebun al acestui monstru. Am urmărit, recent, felul cum câţiva lucrători au renovat podul unei case. Casa era destul de veche, pe alocuri putredă. Trebuia peticită cu grijă, cu răbdare, mai ales. Lucrătorii parcă nu vedeau decât defecte de o anumită mărime. Le vedeau pe cele mai mari, care cereau bani mulţi. Bani care trebuiau cheltuiţi grabnic. Ca să continue munca, cereau să li se aducă tot mai mult: grinzi groase, scândură, cuie, vată, apoi ciment, piatră, plasă de Buzău ş.a. Totul într­un ritm nebun. Bineînţeles, urmau să curgă şi banii de manoperă în acelaşi ritm. Rezultatele muncii lor însă nu se vedeau cu aceeaşi repeziciune. Proprietarul pur şi simplu s-a îngrozit de foamea lor de bani. Muncitorii apelează, în cele din urmă, la bunăvoinţă. Nu pot altfel să-şi câştige bani pentru un trai cât de cât normal, spun ei. Fac calcule, luând în seamă, cu bunăvoinţă, toate servituţile muncii. Nu se ajunge departe de adevărul lor. Când pleacă, rămâne în urmă o curte plină de materiale sfărâmate. Îmi închipui, la extrem, o fiinţă uriaşă, care mestecă păduri, dealuri de calcar, grămezi de fier, fiinţă pe care oamenii aceia, ca şi mine, o slujesc orbeşte. Lucrarea de care vorbesc n-a înaintat prea mult, iar calitatea noii lucrări n-o depăşeşte nicicum pe cea veche. Podul scârţâie, iar felul cum au fost aşezate şi îmbucate grinzile scoate la vedere muşcătura grăbită a monstrului. Când va începe mansardarea, altă fiinţă uriaşă va cere grămezi de materiale nou-nouţe.

Lumea mea, deci, hrăneşte aceste turme de fiinţe, energofage în primul rând. Când revin la izolare şi linişte, simt ritmul lor agresiv din altă lume, cum freamătă după zid. Zguduie podelele, umple aerul de vaier şi pulberi. Când vin seara acasă, frământările ei revin sub formă de note de plată sau facturi. De părţile vizibile ale monstrului ne adăpostim încă, dar nu scăpăm mai ales de ghearele invizibile, de constrângerile economice, de violenţa relaţiilor, de agresivitatea urâtă a presei. Grecii, ca să-şi cunoască duşmanul invizibil, îl citeau şi îl reciteau pe Homer. Această cale plăcută a cunoaşterii a fost închisă de mult. Între timp, au fost scrise o mulţime de alte cărţi, care mai de care mai orgolioasă. Fiecare vorbeşte însă doar de câte un detaliu al acestei fiinţe ascunse a modernităţii. Iar cunoaşterea ei nu mai poate fi asamblată într-un întreg, nicicum.