Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Şcoala din inima noastră

Şcoala din inima noastră

Un articol de: Constantin Cucoș - 13 Mar, 2012

Fiecare dintre noi şi-a început educaţia într-o anumită şcoală pe care nu o poate uita. Ea devine un reper formativ "de grad zero", un topos cultural iradiant, un marcator identitar. Şcoala din satul natal, Osoi, în care am deprins să scriu şi să citesc, este cea mai frumoasă şcoală de pe pământ. Învăţătorii şi profesorii pe care i-am avut sunt cei mai buni dascăli pe care cineva şi-i poate închipui. Soarta mi-a hărăzit să devin un om al şcolii, să fiu dascăl, să cunosc intimitatea acestei profesii, să-i formez şi eu, la rândul meu, pe alţii. Dar parcă ceea ce s-a întâmplat în primii ani ai formării mele nu s-a ivit mai apoi. Am mereu impresia că ceea ce au făcut alţii pentru mine încă nu am reuşit să fac mai departe.

Pe când am început eu şcoala, încă mai erau felinare prin sat. Curentul electric nu ajunsese pe la noi. Dar ştiu sigur că şcoala era locul de unde veneau cunoaşterea, ştiinţa, cultura. Acolo era lumina pe care eu, acasă, încă nu o aveam. În general, prin acele timpuri nu prea era lumină în jur. Iar şcoala era printre puţinele spaţii unde lucrurile apăreau în rostul lor. Acolo am vizionat primele filme pe care caravanele le aduceau din când în când. Acolo am văzut primul televizor, am asistat la primele spectacole, am experimentat primele instrumente culturale (scris, citit, socotit), am deprins cântatul şi desenatul.

În această şcoală am conştientizat valoarea lucrului bine făcut (cu domnul profesor Gheorghe Scarlat) şi a unduirii sufletului (cu domnul profesor Gheorghe Ghiţun). Plus o mulţime de alte lucruri, cu ceilalţi profesori, pe care nu am cum să le mai ştiu.

Purtam uniforme, că aşa era obiceiul. De altfel, asociez şcoala cu deprinderea de a fi ordonat, îngrijit, rostuit. Acolo trebuia să fii altfel decât erai acasă. Şcoala a fost un loc al transcenderii, al autodepăşirii, al forjării visurilor şi al transformării lor în realitate. Dacă nu ar fi fost şcoala, nu evoluam, nu spoream, aş fi rămas "acasă". Nu pot uita vreodată mirosul cărţilor proaspete primite în prima zi, după deschiderea anului şcolar, emoţia întâlnirii cu noii profesori, curiozitatea de a şti ce-i cu materiile de care auzeam pentru prima dată, bucuria începerii vacanţelor şcolare.

Datorită şcolii am ieşit din sat şi am început să cunosc lumea la modul propriu. Desigur, cât se putea pe atunci. La început, prin vizite şi scurte excursii în Iaşi, iar mai apoi prin escapade mai lungi - la munte sau la mare, prin noi oraşe sau regiuni. Le mulţumesc acelor dascăli care ne-au luat de mână şi ne-au scos uneori din sat.

Şcoala mea a fost un loc al spiritualizării şi al înomenirii. Un fel de familie, dar mai complicată, mai bogată, cu mai mulţi membri. Interacţiunile presupuse de acest mediu (cu profesorii, cu ceilalţi elevi, cu omul de serviciu care făcea focul în sobe etc.) m-au făcut să acumulez şi să cresc, să mă civilizez, să rafinez ceea ce eventual purtam de la sine. În şcoală s-a aprins bucuria cunoaşterii, iar sufletul s-a înaripat. Dar lucrul cel mai important pe care l-a făcut şcoala pentru mine a fost să deprind dorul de valori, de înălţare, de ne-oprire. Că ceea ce e mai important urmează să apară, că speranţa te edifică, că esenţialul e dincolo de ce se vede sau se spune.

Nu ştiu cât este de veche şcoala din satul meu, când şi cine a învăţat pe alţii pe aceste meleaguri. Am credinţa că şcoala mea e de când lumea şi că eu sunt unul dintre norocoşii care au beneficiat de tot ce s-a întâmplat mai bun pe aici. Sunt sigur, precum am spus la început, că şcoala mea este cel mai important loc din lume, iar educatorii din Osoi sunt cei mai buni, mai frumoşi şi mai valoroşi de pe pământ. Aduc un pios omagiu acelor dascăli de-ai noştri care nu mai sunt printre noi şi-i îmbrăţişez cu drag pe toţi aceia care vor citi aceste (sărace, nevolnice) cuvinte.