Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Scrisoare pentru cei care nu mai sunt în clasa pregătitoare

Scrisoare pentru cei care nu mai sunt în clasa pregătitoare

Dragul meu elev care te-ai temut de prima zi de școală, m-a întrebat cineva de curând la ce mă gândesc când începe școala, iar eu mi-am amintit, nu știu de ce, cum a fost prima ta zi din clasa pregătitoare. 

Eram, la fel ca tine, nou-venită într-o școală pe care nu o cu­noș­team deloc. Proaspătă învățătoare a unor copii pe care i-am îndrăgit fără rest, de cum i-am văzut. Cei mai mulți erau tare bucuroși că vor fi elevi. Câțiva erau speriați, neștiind ce va urma. 

Tu erai unul dintre cei temători. Îți amintești cum a fost? 

Am intrat în clasă cu colegii tăi. Toți în afară de tine s-au așezat în bănci. Te țineam de mână și, cum te-ai văzut între patru pereți, ai început să fii neliniștit. Te-am ridicat în brațe. Plângeai cu capul lipit de umărul meu. 

Încercam să te calmez. Îți spuneam că sunt acolo ca să te iubesc. Cât pot. Îți repetam: „Să nu îți fie frică!”...

Îți scriu abia acum, când ai mai crescut și înțelegi mai multe, ca să-ți mărturisesc ceva: știu bine ce înseamnă o astfel de spaimă. O port cu mine din prima mea zi de școală... 
Ghiozdanul maro din imitație de piele avea pe mijlocul clapetei o bulină albă. Pe bulină era dese­nată Pantera roz. În ghiozdanul pregătit cu o săptămână înainte așezasem: un caiet; penarul cu creioane perfect ascuțite, cu guma de șters și mai ales cu stiloul pe care mama mea mi-l cumpărase de câțiva ani buni. Dar nu mă lăsase niciodată să îl folosesc. Era cât palma. Albastru. Cu peniță de aur. Cu un capac care se înșu­ruba. Cu un cap de urs panda în vârful capacului. 

Mi-am încurcat brațele în bretelele ghiozdanului, când am vrut să îl iau în spate, ca să ies din casă. După trei încercări, am reușit. Am pornit spre școală. Era peste drum de blocul nostru. Mă însoțeau mami și tati. Fiecare mă ținea de mână. Ca să ajungem în curtea școlii, aveam de înconjurat clădirea. Am sosit în locul plin de lume. I-am găsit pe copiii din viitoarea mea clasă. Îi cunoșteam pe majoritatea. Fuseserăm colegi de grădiniță. Lângă grup era viitoarea noastră învățătoare. Tatăl meu m-a împins înainte. S-a îndepărtat. Noi, cei mici, ne-am încolonat și am intrat pe sub podul de flori făcut de cei mari. Ne-am îndreptat spre ușa școlii. Aerul mi se înfășura în jurul gleznelor. Abia înaintam. Iar ghiozdanul îmi atârna în spate din ce în ce mai greu. Îmi venea să mă opresc. Să mă ghemuiesc acolo, în văzul lumii, așa cum mă făceam covrig seara în pat, înainte de culcare. 

Dragul meu elev care acum te temi de școală, îmi amintesc fiecare început de an școlar. De când am fost elevă și, apoi, de când am ajuns să lucrez cu copii ca tine. 

Pentru mine, pentru tine, pentru părinții tăi, orice început de acest fel vine cu un amestec de trăiri: entuziasm, curiozitate, nerăbdare, apăsare. Pentru noi, adulții, mai e uimirea că timpul trece așa de rapid și unii dintre voi ați ajuns (cum? când?) de la grădiniță la școală. Alții ați crescut, peste vară, mai înalți decât părinții voștri. Sunteți de nerecunoscut.

Simt de fiecare dată teama ta, venită mai ales din neîncredere. Teama că îți va fi foarte greu. Că nu te vei descurca. Că nu vei avea FB sau 10 pe linie. Că „doamna”, „domnul”, „profii” sau „profele” nu te vor aprecia. Că nu vor scoate din tine ce e mai bun. 

Pentru această frică sunt mai multe leacuri. 

Un leac este făcut din responsabilitate și din grijă. Prima mea grijă e să fii în siguranță la școală! Iar responsabilă pentru tot ce fac mă simt în fiecare moment. Nu doar când stau în preajma ta. Mă crezi?

Alt leac este iubirea. Știu că e mai puternică decât orice frică. Dragostea mea pentru tine nu va fi niciodată atât de mare ca a părinților tăi. Ea nu va fi mereu îngăduitoare. Ne va lega însă cât timp îmi vei fi elev. Când ne vom bucura. Când îți va fi greu. Când vei lua note proaste sau note bune. Chiar și când în locul înțelegerii mele tu vei vedea asprime. Chiar și când vei crede că te nedrep­tățesc. Chiar și când, poate, tu mă vei urî. Când te vei îndepărta, eu te voi iubi.

Și pentru că îmi vei fi atât de drag vreau să-ți dăruiesc bunătate, credință, curaj, onestitate, asumare. Dorința de a face lucruri care să conteze. Un strop de înțe­lepciune. Adică un pic mai mult decât tot ce programa mă obligă să-ți ofer - și îți ofer. Mă rog să ajungă la tine darul meu, iar tu să îl sporești. 

Copile drag, ca să îți placă la școală am neapărat nevoie de ajutorul tău. De munca ta, în felurite chipuri: încredere, efort, sinceritate, iertare. E o minciună că școala poate sau trebuie să fie numai și numai ceva ușor! Orice creștere înseamnă efort. Și - une­ori - frustrare. A ta; a mea; a părinților tăi. 

De părinții tăi am și mai mare nevoie. Oare ei mă vor crede că te iubesc și că, iubindu-te pe tine, îi iubesc și pe ei? Sau se vor îngriji doar să dezbată dacă iubirea mea este eficientă sau nu?! Dacă poate sau nu să fie cumpărată cu niște cadouri pe care - oricum - nu mi le doresc? 

Îmi doresc însă de la ei altceva: răbdare, comunicare, înțelegere. Încrederea că nu caut să-i umilesc atunci când îi chem la școală să vorbim despre tine. Dumnezeu ne-a dat în grijă copilăria ta. Mai mult lor. Și mie - o fărâmă. Pentru a o crește cât mai bine, aleg să fiu incomodă sau supărătoare. Intruzivă sau enervantă. Cu orice risc!

Dragul meu elev, te rog să te rogi pentru mine. Nu sunt înțe­leapta lumii. Și eu greșesc. Îmi pierd răbdarea mai des decât aș vrea. Obosesc mai iute decât mi-aș dori. Pentru toate acestea, dar mai ales pentru a-ți putea ocroti creșterea, am nevoie de rugăciunea ta și a părinților tăi. Dumnezeu îmi arată ce să fac, atunci când îngerii voștri păzitori Îi glăsuiesc în cor! Ajută-mă să te ajut. Și nu te teme! Dumnezeu ne-a adus împreună, să creștem împreună. (Prof. Ioana Revnic Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, București)