Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Scrisul și aratul

Scrisul și aratul

Un articol de: Ștefan Mitroi - 03 Aug, 2018

Nu fac altceva decât ce făcea tata, ar pământul. Doar că pământul meu e coala albă de hârtie. Cu toate că aș putea să mă folosesc de calculator, scriu de mână. Întocmai ca tata, care făcea întocmai ca bunicul. Arau, cum s-ar zice, de mână! După care semănau. Și ieșea, din ce semănau, grâu. Eu semăn cuvinte, cu speranța că va ieși grâu. Dar nu iese, de cele mai multe ori, nimic. Chiar și atunci când iese câte o carte, nu mă pot măsura cu tata sau bunicul. Se umplea câmpul cu grâul semănat de ei. Și, Doamne, ce frumos foșneau spicele când adia vântul! Iar când se lăsa seara, vedeai macii aprinzându-se prin lanuri. Puteai să vâri la lumina lor un fir de alior în ac și să-ți coși gândurile pe înaltul cerului. Sau să deșiri luna, cosând cu lumina ei lătratul unui cățel al pământului de miezul nopții.

Odată, nu știu ce m-o fi apucat, am băgat chiar firul vieții mele în ac, încercând să repar viața plină de petice a bunicii.

Vrei să rămâi fără viața ta?, m-a certat ea. Potolește-te!

Adevărul e că viața mea era doar nițică, dar mie mi se părea că e multă, la fel de multă ca apa fântânii cu cumpănă de alături.

Era o grozăvie să stai lungit cu fața în sus pe câmp și să-ți închipui că arunci ciutura fântânii spre cer și-o aduci înapoi plină cu sufletele celor plecați de pe pământ. Noapte de noapte, îmi astâmpăram dorul de sufletul bunicului în felul acesta. Păstram, pentru setea de peste zi, câțiva stropi din el, într-o lacrimă a mamei.

Cu lacrima aceea ud și astăzi cuvintele pe care le arunc sub brazdă.

Câteodată, îmi este milă de cărțile răsărite din cuvintele semănate de mine. N-or să atingă niciodată frumusețea lanurilor răsărite din ce semănau tata și bunicul. Ar, ca să spun așa, ca și ei, de mână, dar degeaba. Nici nu vă închipuiți ce fericit aș fi dacă, într-o zi, aș auzi o ciocârlie cântând, una singură, într-o carte ce-mi poartă semnătura! Sau dacă aș vedea câțiva maci, numai câțiva, crescând dintre rândurile pe care le aștern pe hârtie. Pare să le dea târcoale seceta. Iar lacrimi precum cele pe care le plângea mama nu se mai găsesc pe nicăieri!