Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Seceriș de lacrimi

Seceriș de lacrimi

Un articol de: Ștefan Mitroi - 15 Dec, 2017

Dacă pui toamna în pământ lacrimile unui om ce-a rămas fără vedere, o să vezi în primăvară răsărind lumina ochilor lui pe câmpuri. Verde, mai întâi, precum grâul. Apoi făcând spic și îngălbenindu-se ca el.

Ieșeam alături de părinți, când venea vremea secerișului, să culegem lumina ochilor bunicii, care orbise încă de tânără. Ne-ar fi plăcut să plângă mai mult. Ea vărsa, însă, rareori câte-o lacrimă, și noi o puneam cu grijă de-o parte, ca să avem din ce trăi la anul!

Lumina ochilor ei creștea cam până în dreptul luminii ochilor noștri. Ne și temeam ca nu cumva să ne secerăm din greșeală propria vedere. Chiar mă gândeam cum e să fii orb! Să fi știut că-mi pot pune vederea secerată la loc, aș fi vrut să mă uit cu orbirea bunicii la cer. Numai câteva clipe, atât. Și să plâng cu lacrimile ei în vremea aceasta. Iar tata să azvârle toamna sub brazdă lacrimile mele amestecate cu cele ale bunicii.

Oare lumina ochilor mei, ce erau ai unui copil, avea să crească la fel de înaltă la primăvară?

Strângeam lumina secerată în snopi, iar snopii îi adunam în clăi. Se umplea câmpul de clăi de lumină, pe care le aduceam cu căruțele acasă. Pot spune că m-am făcut mare cu pâine din lumina ochilor bunicii.

Câteva spice le păstram pentru a lumina odăile casei peste iarnă.

Într-o noapte am luat un spic și-am privit prin paiul lui îngust spre cer.

L-am văzut pe bunicul într-o stea. Dar cel mai mult m-a bucurat, înfricoșându-mă, în același timp, faptul că L-am văzut și pe Dumnezeu. A venit de sus, de foarte sus, prin paiul de lumină ce-l țineam la ochi și m-a mângâiat pe frunte.

- Știu cine a fost! am auzit-o, în secunda următoare, pe bunica spunându-mi. Ieșise pe furiș din casă și venise lângă mine.

Îl văzuse și ea, dovadă că lumina ochilor mei se amestecase cu lumina oarbă a ochilor ei.

- Vezi să nu spui la nimeni, a mai zis, înainte să dispară.

Și n-am spus. Abia acum e prima oară când spun.