Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Sfinții români, istoria vie și lucrătoare a Duhului Sfânt în Biserica strămoșească

Sfinții români, istoria vie și lucrătoare a Duhului Sfânt în Biserica strămoșească

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 30 Iun, 2019

În prima Duminică de la Cincizecime i-am cinstit pe toţi sfinţii, evidenţiind astfel principalul scop al Pogorârii şi lucrării Duhului Celui Preasfânt în lume: modelarea chipului lui Hristos în sufletele celor care cred în El, adică sfinţirea oamenilor. A doua Duminică după Rusalii s-a rânduit spre a-i proslăvi pe toţi Sfinţii Români, validând astfel faptul că Duhul Sfânt a fost şi rămâne prezent în Biserica Ortodoxă Română, lucrând cu ardoare pentru a spori numărul casnicilor lui Dumnezeu de naționalitate română. Nu doar la noi există o astfel de zi. Numeroase alte Biserici Ortodoxe naţionale îşi cinstesc sfinţii, arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi, în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar și în diversitatea nea­murilor. 

Duminica Sfinţilor Români reprezintă, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariţia creştinismului până la sfârşitul veacurilor. O mare perioadă de timp s-a spus cu mâhnire că numai românii nu au sfinţi naţionali, constatare ce l-a determinat pe scriitorul B.P. Hasdeu să exclame cu tristeţe şi durere: „Românii, ei singuri dintre toate popoarele creştine, nu produseseră nici un sfânt din calendar din propriul lor sân, lăsând această sarcină Muscalilor şi Grecilor”. Afirmaţia cunoscutului literat arată subtil că românii au avut sfinţi, deşi nu i-au recunoscut oficial. Astăzi, cu bucurie îi putem spune lui Hasdeu că şi în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe se regăsesc fii ai ei, iubitori, mai presus de orice, ai lui Hristos şi ai Evangheliei Sale, oferindu-ni-se posibilitatea să ne amintim de toţi cei din neamul nostru ridicaţi la darul sfinţeniei, cinstiţi dintotdeauna de către popor. 

Potrivit calendarului creștin ortodox din 2019, găsim inserați cu albastru aproape 150 de sfinți daco-români și români. E mult? E puțin? Nu știm! Cert este că, în două milenii de credință necurmată și jertfelnică, neamul românesc a plămădit nenumăraţi „prieteni” și împlinitori ai voii lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat. Biserica îi cinstește pe toți, urmând a le confirma sfințenia potrivit voii lui Dumnezeu și lucrării Duhului Sfânt de a descoperi în contemporaneitate viața și lucrarea lor minunată. Conștientă de faptul că, pe lângă sfinții ştiuți ai nea­mului românesc, există încă foarte mulți alţii cunoscuți doar de atotștiința divină, s-a rânduit, iată, o zi de obște când îi proslăvim pe toți: știuți și neștiuți, confirmați de sinaxare ori așteptând să urce din istorie și legende în cărțile de cult. 

Statistic analizând lista sfinților români, observăm că o pondere însemnată o reprezintă călugării. Nu întâmplător, căci monahii au jucat un rol hotărâtor în formarea concepţiei despre viaţa duhovnicească în Răsăritul creştin. Încă de la originile sale, monahismul românesc a constituit imaginea vieţii creştine autentice, un plămân viu al Bisericii strămoșești prin care s-a respirat har dumnezeiesc. Cetelor de monahi din sinaxarul nostru li se adaugă și alte nume păstrate în amintirea obștilor monahale ori a credincioşilor care i-au cunoscut și prețuit. Un astfel de exemplu am putea da de aici, din „familia” Vovideniei, schit al secularei Mănăstiri Neamț. 

Pe la începutul secolului XX, pe când mica așezare călugărească era ocârmuită de un egumen îmbunătățit, părintele Tihon Poiată, în obștea schitului viețuia și un monah pe nume Gherasim, care, deși ajuns la o anumită stare duhovnicească, într-una din zile a dat semne că s-ar fi „smintit”: umbla desculț și neîngrijit, vorbea fără rânduială. Înțelept, egumenul Tihon, ca să nu se tulbure întreaga obște sau închinătorii veniţi la schit, a hotărât ca monahul Gherasim să locuiască într-o căsuță chiar sub streașina codrului din apropiere. Venea doar o dată în zi la bucătăria chinoviei spre a-și lua merindele necesare traiului. Într-una din zile, călugărul vecin cu tihna pădurii și cu jivinele din ea nu a mai apărut la cuhnie.

Atunci egumenul a rânduit pe econom și câțiva frați din obște să-l cerceteze. Au intrat în mica chilie, unde, spre marea lor surprindere, l-au găsit pe monahul Gherasim trecut la Domnul, culcat într-un sicriu, confecționat, se pare, chiar de el. Avea haine curate și îngrijite, păstrate, pesemne, pentru întâlnirea cu Nemitarnicul Judecător. Nu mică le-a fost mirarea, fiindcă ceea ce vedeau păreau imagini desprinse din file de Pateric. Apropiindu-se de coșciug au observat că în mână Gherasim purta o hârtie. Citind-o au deslușit taina viețuirii și a lucrării smeritului monah: „Părinte egumen Tihon, părinților și fraților, să mă iertați pe mine, păcătosul, pentru toate smintelile pe care vi le-am făcut şi nu încetaţi a vă ruga pentru mine, că n-am putut şi lui Hristos să plac, şi pe oameni să nu-i smintesc”. Pe „testamentul” părintelui urma semnătura lui „Gherasim păcătosul”, din care înțelegem că a fost „nebun” pentru Hristos. Câte și câte astfel de minunate și pilduitoare viețuiri nu am mai putea aminti aici! Și nu doar din viața monahală, ci și din rândul bunilor creștini căsătoriți, care au făcut din viața de familie scară către Cer. Astfel de exemple dau glas unei realități de netăgăduit: românii nu au ales o cale singulară de a dobândi mântuirea. Ne uimește diversitatea itinerariilor prin care sfinții noștri naționali s-au făcut locatari ai cereștilor locașuri. Unii s-au retras în pustie, alții au viețuit în mănăstiri, o seamă și-au asumat jugul căsătoriei, unii au ocupat demnități înalte, alții au uimit prin simplitatea viețuirii. 

Toate acestea ne fac ca în ziua cea mare și minunată a proslăvirii Sfinților Români, să-I mulțumim lui Dumnezeu că aparţinem unui popor cu vocație cerească, dar să ne și străduim să urmăm dragostea și dorul de Cer ale ştiuţilor sau neştiuţilor sfinţi ai neamului nostru.