Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Sikhismul - o formă brutală a extremismului religios contemporan

Sikhismul - o formă brutală a extremismului religios contemporan

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 28 Oct, 2007

Întâlnirea dintre hinduşi şi islam, în anul 712 d.Hr., o dată cu cucerirea regiunii Sindh de către Mohamed ibn Qasim, a avut o importanţă cu totul nefastă pentru viaţa religioasă din India. Pătrunderea armatei musulmane în India avea să aducă vremuri grele pentru hinduşi în secolele şi mileniile următoare. La început, hinduşii au fost supuşi unor persecuţii dure, mare parte dintre ei pierzându-şi chiar viaţa. Le-au fost distruse multe temple şi statui ale zeilor de care se simţeau foarte ataşaţi. Treptat, însă, cuceritorii musulmani, din raţiuni politice şi administrative, au început să adopte o atitudine mai tolerantă faţă de cei pe care tocmai îi supuseseră, manifestând chiar interes pentru literatura indiană şi promovând anumiţi funcţionari hinduşi la curţile lor. Mai mult decât atât, împăratul Akbar (1556-1605) a încercat chiar să pună bazele unei religii comune pentru toţi supuşii săi, hinduşi şi musulmani, deşi strategia sa n-a fost pe placul multora dintre aceştia.

În acest context, cultura islamică a clasei conducătoare a exercitat o puternică influenţă asupra vieţii spirituale şi materiale în rândul hinduşilor. Însă, la fel de adevărat este şi faptul că a existat o influenţă similară dinspre hinduism spre islam. Acest lucru se explică, în principal, prin faptul că o mare parte dintre musulmanii indieni proveneau din rândul hinduşilor convertiţi la islam, puţini fiind aceia care proveneau dintre musulmanii veniţi în India ca funcţionari şi soldaţi din ţările arabe. Astfel, mulţi musulmani indieni au continuat pe mai departe să ia parte la sărbătorile hinduse şi să respecte regimul castelor.

Atât înainte de împăratul Akbar, cât şi după acesta, au existat lideri care năzuiau după unitatea hinduşilor şi musulmanilor. Cel mai consecvent pe această linie s-a dovedit a fi Kabir (1440-1518), crescut şi educat probabil într-un mediu islamic. Conform tradiţiei, acesta s-ar fi născut dintr-o mamă brahmană şi ar fi fost adoptat de un ţesător musulman. După altă tradiţie, s-ar fi născut musulman şi ar fi fost convertit la hinduism la maturitate. Dincolo de orice speculaţii, el este revendicat, însă, atât de hinduşi, cât şi de musulmani, fiindcă învăţătura sa reprezintă, în fond, o sinteză hinduisto-islamică.

Cea mai importantă dintre comunităţile religioase fundamentate pe învăţătura sincretistă a lui Kabir este sikhismul (de la cuvântul punjabi sikh, „discipol“, „elev“), termen utilizat de englezi de pe la începutul secolului XX şi desemnând totalitatea practicilor şi învăţăturilor promovate de cei zece guru sikh. Comunitatea a fost întemeiată de către Nanak (1469-1538), un lider religios din regiunea Punjab. Fire liniştită şi contemplativă, iubind rugăciunea şi nefiind atras de o anume profesie, Nanak obişnuia să se roage mereu în compania unor credincioşi hinduşi şi musulmani; încă din tinereţe, lectura cu multă pasiune scrieri mistice, fie ele hinduiste sau islamice. Un rol foarte important în consolidarea acestei comunităţi l-a avut Arjun (1563-1606), unul dintre cei zece conducători spirituali. El are meritul de a fi oferit comunităţii „Nobila Carte“, Granth Sahib, o adevărată „Biblie“, redactată în dialectele hindu şi punjabi.

Din păcate, armonia dintre hinduşi şi musulmani îşi trăieşte în aceste momente ultimele clipe, pentru că de atunci, din timpul lui Arjun, şi până astăzi, ea n-a mai putut fi restabilită niciodată. Motivul care a condus la această situaţie conflictuală permanentă, ajungând de nenumărate ori la forme şi expresii dintre cele mai dezgustătoare ale extremismului religios a fost uciderea conducătorului religios hindus de către musulmani. Fiul acestuia, Har Govind (1595-1645), în pofida non-violenţei promovate de Nanak, hotărăşte să-şi răzbune tatăl ucis, utilizând lupta armată împotriva musulmanilor. Aceeaşi campanie a fost continuată şi de urmaşul său, Govind Singh (1666-1708), ultimul mare guru sikhist. Poate fără să-şi dea seama, prin decizia de a-şi răzbuna părintele prin luptă şi prin nimicirea conducătorilor musulmani din India, Govind n-a făcut altceva decât să imprime urmaşilor şi adepţilor săi de până astăzi acest spirit de agresivitate şi intoleranţă care caracterizează, de foarte multe ori, comunitatea sikhistă din India. I-a strâns pe toţi adepţii săi într-o anume castă, numită de el „a celor puri“ (khalasa). Cu toţii se consideră egali, iar pentru a-şi demonstra spiritul războinic, fiecare membru primeşte porecla de Singh („leul“). Casta „pură“ creată de Govind a devenit ulterior un adevărat ordin militar şi războinic, răzbunător şi crud. Mai mult decât atât, Singh a promovat o separare totală a sikhiştilor de musulmani şi hinduşi. În acest sens, a interzis citirea Vedelor, a cărţilor de învăţătură hindusă şi a Coranului, vizitarea templelor hinduse şi moscheelor, ca şi participarea la ceremonialuri hinduse sau purtarea vreunor însemne hinduse. De asemenea, „Cărţii Nobile“ (Granth Sahib) i-au fost anexate „imnurile războinice“, care cheamă comunitatea sikhistă la războiul total împotriva islamului.

Caracterul extremist al comunităţii sikhiste reiese, în primul rând, din particularităţile ritualului de iniţiere a neofiţilor în ordinul militar şi războinic al celor „puri“, un ritual foarte deosebit de ritualurile brahmanice şi hinduiste. Este vorba de ritul amrit, săvârşit cu vârful sabiei. Termenul în sine, „nectar“, „ambrozie“ desemnează atât ceremonialul în ansamblul său, cât şi apa îndulcită cu zahăr şi agitată cu ajutorul unei săbii cu două tăişuri, din care vor bea neofiţii, dar şi ceilalţi participanţi. Din acest moment, cei iniţiaţi, de ambele sexe, au obligaţia de a nu-şi mai tăia părul. Cei care îşi taie părul şi îşi rad barba sunt consideraţi de către ceilalţi membri ai comunităţii drept „decăzuţi“ (patit). Bărbaţii îşi leagă părul cu ajutorul unui turban alb sau colorat, iar femeile cu o eşarfă lungă. De asemenea, cei iniţiaţi nu trebuie să mai renunţe niciodată la portul pumnalului, acesta fiind autorizat, în mod, ciudat, de însăşi Constituţia indiană.

În încercarea de a-şi proteja propria identitate, minoritatea sikhistă din India a apelat şi apelează de multe ori inclusiv la forme şi mijloace care nu au nimic în comun cu religia. De pildă, şi-a creat propriile partide politice, mai ales pentru a-şi proteja propriile interese politico-religioase pentru comunitatea sikhistă, majoritară în regiunea Punjab. După divizarea Punjabului între India şi Pakistan, în anul 1947, an în care India obţinea eliberarea de sub dominaţia colonială britanică, adversitatea reciprocă dintre comunităţile hinduistă şi sikhistă s-a accentuat într-un mod cu totul special. De altfel, acesta a fost momentul în care a fost deschisă calea confruntării aproape cotidiene între cele două comunităţi în epoca modernă. Deşi majoritari în statul Punjab, mulţi sikhişti au fost nevoiţi să migreze spre alte regiuni ale Indiei sau să se refugieze în ţări precum Anglia, Germania, SUA, Canada sau ţări din sudul Asiei. În ultima perioadă a secolului trecut, starea conflictuală s-a amplificat. Ea a fost susţinută mai ales de asedierea templului sikhist de aur de la Amritsar (1984) de către armata indiană, iar după aceea de asasinatul comis asupra primului-ministru indian, Indira Gandhi, de către propriile sale gărzi de corp, de origine sikhistă. Aceeaşi stare conflictuală este alimentată, în prezent, de faptul că sikhiştii revendică, tot mai insistent, motivând propria protecţie, teritoriul independent Khalistan („Ţara celor puri“).