Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Singur la părinți

Singur la părinți

Un articol de: Ștefan Mitroi - 18 Aug, 2017

După mama, tata și tataie Gheorghe, cea mai apropiată rudă a mea e dudul din fundul grădinii, care mi-e frate, cu toate că Ion Corcilă zice că nu poți fi rudă cu pomii.
Eu pot. Și pot pentru că mi-e urât să fiu singur. Singur la părinți, vreau să spun.
Asta înseamnă singur acasă, atunci când mama și tata pleacă la câmp. Și ei pleacă mereu, în afară de zilele de duminică și cele de iarnă.
Duminica nu le dă voie Dumnezeu să muncească.
Iarna, pentru că își ia câmpul concediu și sunt nevoiți să-și ia și ei.
Vara mi-e cel mai urât. D-aia m-am și făcut frate cu dudul. Poate un pic și din cauza dudelor de care nu mă satur aproape niciodată, deși, atunci când se coc, mă satur în fiecare zi și se mai satură și alții, fiindcă dudul nostru e mare, mare de tot, nu-l întrece nici un alt dud din sat în înălțime.
N-are voie să fie rudă decât cu mine. Despre dud zic. Cu alții nici nu e cazul, deoarece numai eu sunt singur la părinți. Și așa rămâne tot timpul. Cu toate că mi-e frate, dudul n-are cum să fie și copilul părinților mei. Nu pot să fiu asta decât eu.
Când se coc dudele, am cu cine sta de vorbă. Dudul numai așa poate să vorbească, prin dude, ceea ce mie îmi convine, fiindcă sunt mai dulci decât marmelada pe care mi-o cumpără mama de la magazin. Mi-ar cumpăra mai des, dacă ar avea destui bani, dar n-are decât o singură dată pe lună.
Dudul nu cere nici un ban. Că doar d-aia suntem frați! Cum să-mi ceară!?
Plus că el este chiar singur-singurel pe lume.
Dacă n-aș fi eu, n-ar avea cu cine să schimbe o vorbă.
Copiii ceilalți, pe care-i primesc în curte, nu-l întreabă niciodată nimic, doar sar de pe o cracă pe alta, vârându-și burta în răcori.
Eu îl întreb tot felul de lucruri, în timp ce-mi umplu buzunarele cu dude:
Cum e să fii pom?
Dacă n-ar vrea să facem schimb, adică eu să fiu dud, iar el om, în locul meu! Măcar o zi. Dar să nu fie de vară. Deoarece ar trebui să fac dude. Și nu cred că m-aș pricepe.
Ar însemna ca-n ziua aceea să nu mai putem vorbi. Noroc că dudul nu vrea. Să fie om, vreau să spun.
Mie, dacă e vorba de o singură zi, mi-ar fi plăcut. Numai să nu se nimerească în ziua aceea mama acasă. Și-ar da imediat seama de schimbare.
Dar n-ar ști cum să mă așeze la masă. Și nici cum să mă ducă seara în brațe la culcare.
Nici măcar tata, care e mai
înalt și mai puternic decât mama, n-ar putea.
Sunt sigur c-ar veni lângă mine, de mama zic, ca să-mi audă inima bătând, iar după ce ar auzi-o, mi-ar spune, cu vorbe la fel de dulci ca dudele, că mă roagă să fiu din nou om, cum am fost, nu din nou fiul ei, fiindcă aș rămâne așa mereu, și dacă ar fi să devin pentru totdeauna pom.

Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție.