Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Singurătatea cunoașterii

Singurătatea cunoașterii

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 11 Sep, 2019

De câte ori vrei să cunoști mai mult,  trebuie să îți dai seama de prețul pe care îl vei plăti. În mod paradoxal, nu va fi alcătuit doar din bani, timp sau studiu. Va consta, în primul rând, din singurătate, din separarea de ceilalți, din imposibilitatea de a fi înțeles, apreciat sau doar încurajat. Fie că este vorba de prieteni, fie că este vorba de rude, o cunoaștere prea profundă a realității zgândăre emoțional, tulbură unda limpede a superficialității celorlalți, îi face să se simtă nesiguri, poate neajutorați, întotdeauna dornici să contrazică viziunea care aproape li se impune de la sine, dar pe care o resping pentru a-și păstra veșnica rutină, perfecta lor convenționalitate. Un singur lucru este clar: nu vei fi urmat acolo, în dorința ta tot mai pus­tietoare de a nu te mulțumi cu mesaje oferite de-a gata, cu sisteme de iluzii, cu modalități de a-ți adormi conștiința. În mijlocul unei națiuni preocupate doar să-și slujească propria lăcomie nu este niciodată loc pentru un om cumpătat. La fel și în mijlocul unei familii sau al unui grup mai mare sau mai mic, cel care oferă o viziune nouă va fi mai degrabă redus la tăcere decât urmat.

Un cercetător afirma: „Îmi place căldura vieții de familie; îmi este necesară senzația de siguranță care decurge din acțiunea de a face ceva pentru ceilalți. Dar satisfacțiile și realizările mele cele mai caracteristice izvorăsc dintr-un fel de rezonanță cu legile generale ale naturii. Acestea sunt prea grandioase pentru a da naștere altui sentiment decât acela de admi­rație, cu condiția ca prețuirea lor să poată fi împărtășită din plin cu alții. Această împărtășire nu este însă un lucru ușor realizabil. Cu cât pătrunzi mai departe în necunoscut, cu atât îți rămân mai puțini tovarăși de drum. Ajuns în punctul cel mai înaintat al căii tale, dacă acestea se află cu adevărat dincolo de limitele pe care le-a atins vreodată cineva, vei rămâne în cele din urmă singur” (Hans Selye, Știință și viață, trad. de Eva Țuțui și Iulia Vaida, cuvânt înainte de prof. I.F. Dumitru, selecția textelor și prefață de Atilla Kovacs, București, Ed. Politică, p. 27).

Cu cât pătrunzi mai departe în necunoscut, cu atât îți rămân mai puțini tovarăși de drum. O sentință care se potrivește extraordinar de bine și vieții duhovni­cești creștine.

Viața duhovnicească înseamnă cunoaștere. Viața duhovnicească înseamnă să treci dincolo de regulile bine întemeiate din punct de vedere social, politic, cultural, pentru a cunoaște realitatea ultimă, adică pe Dumnezeu. Iar dacă este un aspect privitor la El care pune tot timpul omul care vrea să-L cunoască într-o stare de incertitudine este tocmai această revizuire sau reconsiderare a întregului sistem al vieții omenești. Ceea ce înainte era permis, când nu Îl cunoșteai, acum poate deveni interzis. Înainte desfrânai, erai lacom, avar, injurios la adresa altora, rob al mâniei, leneș și mândru. Acum, dând la o parte toate aceste lucruri, luptându-te cu ele, simți că te eliberezi, că începi să crești interior spre această nouă realitate care ți se descoperă. Însă lovitura de grație aici nu ți-o oferă patimile. Pe acestea ai început să le disprețuiești și știi că există ceva mai presus de ele care le transformă în nimicuri, adică harul dumnezeiesc. Lovitura de grație ți-o oferă rudele și prietenii, care te părăsesc fără ezitare. Acum ai devenit un om parcă nebun în ochii lor, limitat, neînstare să se mai distreze, lipsit de umor, umil și rezervat în manifestări. Înainte erai fericit, acum îți renegi propria-ți fericire.

Însă tu știi că această cunoaș­tere a lui Dumnezeu, chiar dacă te-a însingurat, ți-a descoperit un orizont nebănuit, nelimitat, care-ți asigură un scop în viață pe care nu-l vor clinti toate încercările. Te dor concluziile rău gândite ale celorlalți, te fac să suferi cuvintele lor rău-voitoare, crizele lor de furie când observă că nu-ți vor schimba calea, dar, cumva, în interiorul tău, vei simți că această cunoaștere singuratică este mai de preferat oricărei iluzii a apartenenței la o comunitate care s-a despărțit din propria voie de Dumnezeu.

Iar atunci când te simți cu adevărat însingurat, când ai ajuns să consideri că nu mai poți suporta exilul la care te-au supus ceilalți, este momentul să te întorci în mijlocul lor și să te rogi cu tărie ca fiecăruia să i se deschidă ochii sufletești, așa cum ți s-au deschis și ție. Să nu înveți pe nimeni nimic, doar să te rogi, iar când oamenii vor veni să caute răspuns la tine, să te rogi și să vorbești cu ei pentru ca Dumnezeu să-i sfătuiască prin tine.

Aceea va fi ziua când nu te vei mai simți singur în cunoaș­terea ta.