Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Singurătăți fericite

Singurătăți fericite

Un articol de: Ștefan Mitroi - 28 Sep, 2018

Ne-a prins înserarea pe amândoi în mijlocul câmpului.
Ei i se întâmplă de aproape două sute de ani asta.
Mie, o dată la câțiva ani.
E însă pentru prima oară când suntem doar noi doi pe tot câmpul.
Eu și biserica în care am fost botezat, cu tot cerul deasupra noas­tră și cu toamna ce-și caută un locșor unde să se așeze, dar nu poate din cauza verii care nu se îndură încă să plece.
Niciodată n-am avut atât de mult curaj ca în ziua aceasta, când e și vară, și toamnă, în același timp, când sunt și acasă, și departe, și vesel, și trist, și bătrân, și copil. Să stau, fără nimeni în jur, atât de aproape de nașterea mea și de nașterea tatălui meu, care sunt trecute, împreună cu naște­rea bunicului și ale celor dinaintea lui, într-un registru depozitat în turla bisericii! Le-am atins cu buricele degetelor într-o după-amiază de duminică din anii trecuți, iar de atunci aproape că n-a existat zi în care să nu mă întreb ce-or fi făcând nașterile noastre acolo sus, printre vârfurile salcâmilor ce împrejmuiesc biserica.
Ar fi trebuit să fie mijlocul satului aici. Așa se gândiseră cei care-au zidit biserica. Dar satul, care se năștea și el tot atunci, a vrut s-o ia într-o altă direcție, astfel că biserica a rămas în afara lui, pe câmp, unde și-a petrecut și-și petrece toate înserările. Și unde i s-a luminat și i se luminează mereu de ziuă.
E locul în care i s-a luminat tatei de botez. Și i s-a luminat și bunicului.
Biserica păstrează câțiva stropi din lumina aceea sub bolțile ei. Așa cum păstrează și urma înserării lor. Mi-aș dori ca la ceasul înserării să pot trece și eu pe aici.
Să stai singur în apropierea acestor înserări, cu întregul câmp sub picioare, și cu întregul cer deasupra capului, și cu toate stelele cerului pregătindu-se să răsară, și cu toată liniștea câmpului urcând până sus la stele! Și să auzi clopotnița mirându-se de atâta liniște! Apoi liniștea trăgând de funia clopotului! Și aproape să-ți fie frică de toate aceste lucruri. Și să-ți fie drag de frica aceasta!
S-a întâmplat în ultima zi a săptămânii trecute. Doar eu și biserica în care am fost botezat, singuri, singurei, pe tot câmpul. Și cineva, semănând cu tata și cu bunicul și cu toți cei dinaintea lor, să țină singurătățile noastre în palmă!
 Nu putea fi, dacă mă gândesc bine, decât Dumnezeu!