Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Slujirea mâinilor

Slujirea mâinilor

Un articol de: Prof. Georgiana Ciucur - 12 Mai, 2019

Grea povară să-i ceri unui om să-i sărute mâna preotului! De ce? Doar e mai tânăr ca mine! Nu-i obligatoriu! Harul nu stă în sărutarea mâinii! Eu nu sărut decât mâna doamnelor! Să sărute babele! Sunt doar câteva dintre răspunsurile la provocarea sărutării mâinii preotului. Să vă spun că și eu m-am regăsit în majoritatea?

Sunt din Banat, unde acest „obicei” nu este îndătinat, slavă Domnului!, ar spune unii. Vacanțele mari le petreceam la bunici, în binecuvântata Moldovă, a lui Ștefan cel Mare. Acolo, la bunica Ana, mi-au crescut o grămadă de aripi, dar să nu credeți că din senin. Nu! Mi-au crescut chiar în locul în care mi-au fost tăiate o sumedenie de alte aripi, le-aș spune acum, „aripi de Banat” (să nu se înțeleagă aici că aș avea ceva cu bănățenii).

Poveștile de seară din Moldova? Începeau, bineînțeles, cu „Blândul Păstor” și se încheiau după prima, a doua strofă... „Bunica!!! Spune povestea odată!” Săraca... dormea dusă, în lumea poveștilor de adult, de unde se întorcea foarte de dimineață cu povețe și sfaturi noi.

Duminica dimineața... Offff!!! Ce greu mă trezeam! „Hai, mamaie, că nu putem ajunge după binecuvântare!”

Motivul pentru care mă trezeam era acela că aveam onoarea să stau în strana Bisericii, alături de cântăreț și alte câteva femei. Bunica Ana cânta în strană...

Ne primeneam amândouă și plecam, foarte de dimineață, la biserica satului... Biserică închinată Sfinților Arhangheli. Și aici aș vrea să fac o paranteză.

Nu știam eu clar cine sunt Sfinții Arhangheli, dar, din spusele bunicii, știam că sunt niște îngeri cu săbii de foc, care păzeau Raiul. De cine, de ce? Sunt întrebări cărora nu le-am prea găsit răspunsul atunci. Vă spun cu toată sinceritatea că petreceam ceasuri bune în preajma bisericii, în clopotniță și în locurile din biserică unde erau pictați Sfinții Arhangheli. Nu știam nici eu bine de ce, și nici nu îmi puneam astfel de întrebări. Îmi amintesc doar atât, că îmi plăceau mult și mă linișteam în preajma icoanelor lor. O, Doamne, câte aveam să înțeleg mai târziu... Mi-aduc aminte că în fiecare vară mă străduiam să-i desenez.... Nu m-aș fi gândit vreodată că voi ajunge, cândva, să-i pictez.

Ajunsă în strană, bunica mă așeza lângă icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Era atât de mare icoana, încât eu eram la același nivel cu balaurul din icoană. Stăteam în strană și priveam cântăreții, priveam în Sfântul Altar, de ușa dinspre miazăzi, atunci când mai intra paraclisierul în Altar... Uneori mai și cântam, și așa petreceam eu Utrenia și Sfânta Liturghie în fiecare duminică și zi de sărbătoare la bisericuţa copilăriei mele din Moldova.

Dar ce vreau să vă povestesc este legat de sărutarea mâinii preotului. Tot în strană eram atunci când analizam fiecare om care stătea liniștit la rând la miruit și pentru a primi anafură. Erau așa mulți... Și fiecare, dar fiecare om, de la copil la bătrân, îi săruta mâna părintelui. Pentru mine era ciudat, foarte ciudat... M-am gândit scurt: nu voi merge la anafură. Dar bunica, cu ea nu aveai cale de întoarcere: „Ba ai să mergi și ai să îi săruți mâna părintelui! Nu care cumva să mă faci de rușine!”

Mai are rost să vă povestesc prin ce stări am trecut până mi-a venit rândul? Cred că atunci am murit și am înviat de zeci de ori.

Iată-mă ajunsă în fața părintelui, așteptând distrusă să treacă repede. Bineînțeles că luasem o decizie: nu o puteam face de râs pe bunica. Părintele mi-a întipărit frumos semnul Sfintei Cruci pe frunte, apoi mi-a așezat în podul palmei câteva bucățele mici de anafură și... m-am aplecat să-i sărut mâna. Surpriză! Părintele, parcă simțind tensiunea mea, și-a retras foarte repede mâna și a miruit, repede, următorul om.

Rezultatul? Spre surprinderea mea, n-a fost o ușurare... Nu știam de ce...

Au trecut de-atunci mulți ani, multe Sfinte Liturghii și n-am fost lăsată niciodată să sărut mâna părintelui din sat.

Iată-mă la vârsta adoles­cenței, cu multe tulburări, frământări și lupte...

În copilărie mă spovedisem împreună cu mai mulți copii, dar acum... acum eram adolescentă cu multe nevoi și mai ales întrebări. Eram hotărâtă să mă spovedesc în Postul Paștelui. M-am pregătit și am pornit spre sfânta biserică, unde mă aștepta părintele cu multă dragoste. A fost o spovedanie foarte sinceră și atât de mult m-a ușurat, încât, fără să-mi dau seama, am luat mâna părintelui, am strâns-o puternic și am sărutat-o. Nici nu-mi dădusem seama că am făcut asta. În mintea mea era doar un singur gând: cum să nu sărut mâna celui prin care am primit binecuvântarea și dezlegarea păcatelor?

Sfânta Liturghie de a doua zi?... Ca o plimbare prin văzduh pe aripile unei lebede până în momentul chemării credin­cioșilor la Sfânta Împărtășanie. În momentul acela am coborât, brusc, în fața Sfântului Altar și l-am văzut pe părintele meu cum ținea Sfintele Daruri în mâini. Mi se păreau așa mari mâinile... venele erau proeminente, semn că ținea strâns în mâini Sfântul Potir. Dar de ce? Atunci am înțeles taina mâinilor preotului. El, părintele meu, ținea în mâinile sale Trupul și Sângele lui Hristos. Mâinile lui mi L-au oferit spre sfințire, mâinile acelea alese spre această slujire de Însuși Împăratul.

Chiar acum, când scriu aceste rânduri, am realizat că mâinile bunicii mele au fost alese să muncească pământul, ca mai apoi, dând rod, să se bucure de el. Mâinile bunicii mele sunt mai speciale pentru că ele au fost alese să mă binecuvânteze în copilărie pe creștet și nu doar atât. Mâinile bunicii mele, fiind unite la rugăciune seară de seară, cred că îmi mai aduc binecuvântare și acum...