Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Slujirea vocaţiei

Slujirea vocaţiei

Un articol de: Grigore Ilisei - 31 Mar, 2020

Ion Irimescu îşi are rădăcinile la Fălticeni, în Moldova. Şi-a descoperit acolo pasiunea pentru plastică. În dialogurile noastre eu făceam referire la vocaţie. Artistul, prin excelenţă un om al bunei cuviinţe, se ferea de cuvintele mari, precum vocaţie sau chemare. Fălticenii, la vremea aceea, anii Primului Război Mondial, erau un târg de negustori şi meşteşugari, o aşezare a unei dăscălimi luminate, precum şi a unor cărturari zvârliţi pe aici de valurile vieţii. Lucrările de for public lipseau şi chiar în casele oamenilor de vază nu se puteau întâlni întruchipări sculpturale. Pe pereţii acestor încăperi se găseau însă picturi de toată mâna, unele semnate şi de maeştri.

Pornit să urmeze Belle Arte, tânărul Ion Irimescu a ales Bucureştii şi nu Iaşii, pentru că „instinctul inevitabil şi pătrunzător”, despre care îmi vorbea într-un interviu, i-a spus că emulaţia era mai puternică acolo şi că în Bucureşti existau şanse mai bune pentru o lucrare temeinică şi originală. Acelaşi instinct i-a şoptit, după ce şi-a încercat puterile în pictură, că locul său e în altă parte, în sculptură, domeniu al artei în care ar fi putut da întreaga măsură a forţei sale creatoare.

Instinctul lucrase perfect, mai ales că fusese dublat de înfiripatul spirit de creaţie, ce a funcţionat ca o necruţătoare balanţă în toată existenţa sa artistică. Studentul de atunci, care-şi încercase puterile zugrăvind biserica Oprişenilor de la marginea Fălticenilor, era conştient că în pictură posibilităţile sale de a construi ceva durabil şi original sunt limitate. Obişnuia să viziteze Muzeul Simu. Ochii i se opreau mai cu seamă asupra celor două portrete de Bourdelle. Sculpturile acelea i-au luminat dintr-odată calea. Simţea că într-o asemenea artă ar izbuti cu adevărat să se exprime pe sine, să dea formă trăirilor şi gândurilor. În plus, era fascinat de puternica personalitate a lui Dimitrie Paciurea, pe care-l considera la fel de mare ca şi Brâncuşi, dar lipsit de şansa de a fi fost ştiut de lumea bună a artelor universale, precum s-a întâmplat cu cioplitorul de la Hobiţa.

Din clipa când şi-a descoperit rostul, pentru Ion Irimescu n-a existat nimic mai important decât devenirea artistică şi atingerea, în ­măsura posibilului, a desăvârşirii. Acestui ţel, uneori mărturisit explicit, dar respirând permanent prin fiecare por al fiinţei sale tăcute şi discrete, i-a fost subsumat totul de atunci încolo. Au urmat studiile la Paris, anii de profesorat în şcoli secundare şi apoi în învăţământul superior, la Iaşi, Cluj, Bucureşti, au fost călătoriile în muzee, expoziţiile, dar mai ales a fost truda zilnică în atelier. „Nu în fiecare zi stai de vorbă cu zeii”, rostea cu subînţeles artistul, apelând la o zisă celebră. Dar, te lăsa a înţelege acelaşi zâmbet blând şi înţelept, parcă izvorând din adâncuri de pământ, zeii nu trebuie să-i aştepţi, ci să-i cauţi. Meticulos, norocos prin semnele genetice ale longevităţii, colindat de zei, neliniştit rătăcitor după umbra lor, Ion Irimescu şi-a temeinicit o operă simfonică prin dimensiuni, diafană prin expresie, solidă prin substanţă. Cu o pecete ce este a lui. Modernitatea sa este bine temperată, pentru că, deşi s-a voit înnoitor, el a ţinut, totodată, să nu se îndepărteze cu totul de natură, ce era, potrivit concepţiei sale, lecţia de artă autentică.

Ion Irimescu a fost nu numai constructorul formelor, ci mai ales constructorul unei opere monumentale, în care nici un detaliu n-a fost pierdut din vedere. Însuşi modul în care s-a îngrijit de posteritate, de eternitatea acestei opere, prin impresionantul muzeu de la Fălticeni, este pilduitor pentru asumarea conştientă a unui destin artistic.

Construcţia durată este solidă şi timpul, cu siguranţă, nu va face decât să-i sporească puterea de seducţie. Mi-am amintit de toate acestea în februarie 2020, când s-au rotunjit, în a 27-a zi a lunii Făurarului, 117 ani de la ivirea pe lume a sculptorului, moment marcat cu evlavie, ca de obicei, de fălticeneni, fraţii săi întru eternitate. O eternitate ce-a început să curgă de aproape 15 ani, din octombrie 2005, când sufletul său a urcat la ceruri, iar trupul a fost așezat în cripta ce și-o pregătise de prin anii ’70 ai veacului trecut, împodobind-o cu una din plăsmuirile sale inspirate de lumea sunetelor, ce-i deapănă fără încetare cântecul veșniciei. 

Citeşte mai multe despre:   Ion Irimescu