Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Statornicia, ascultarea și singurătatea monahiei Mihaela Constantin

Statornicia, ascultarea și singurătatea monahiei Mihaela Constantin

Se împlinesc anul acesta 60 de ani de când Biserica Ortodoxă Română a primit o grea și umilitoare lovitură. În urma Decretului 410 din anul 1959, foarte mulți călugări și călugărițe aveau să părăsească mănăstirile pentru ani mulți, unii dintre ei chiar pentru totdeauna. Între aceștia s-a aflat și monahia Mihaela Constantin, ajunsă până în urmă cu câteva zile la venerabila vârstă de 97 de ani împliniți, pășind pe al 98-lea.

A trecut prin acea grea încercare, fiind exclusă din obștea Mănăstirii Agapia și obligată să se întoarcă pentru câțiva ani în satul natal. Alături de ea au părăsit mănăstirile multe călugărițe, unele fiind nevoite să se încadreze în fabricile regimului comunist, așa cum s-a întâmplat și la „Filatura de in și cânepă” din Fălticeni.

Mai mult decât atât, erau obligate să muncească în trei schimburi, iar cu prilejul marilor sărbători erau recomandate pentru a rămâne în secție, neavând îngăduința din partea conducerii întreprinderilor să beneficieze de zile libere.

Maica Mihaela Constantin s-a întors atunci la casa părintească. Mergea printre lacrimi la biserică și mulți dintre cei care au cunoscut-o mărturisesc că adeseori chipul îi era brăzdat de lacrimile exilului în mijlocul lumii. Și ea, alături de alte călugărițe și surori din cinul monahal care petrecuseră ani îndelungați în viața mănăstirească, nu se acomoda cu lumea satului pe care o părăsise în tinerețe.

Era obișnuită cu Sfânta Liturghie zilnică, cu ascultările monahale, cu îndrumarea călugărițelor vârstnice, un adevărat exemplu pentru tinerele viețuitoare.

Drumul ei ducea către biserica satului duminica și în sărbători, purtând broboadă neagră și fustă lungă. Deși a renunțat pentru o vreme la uniforma monahală, asculta printre lacrimi într-un colț al bisericii Sfânta Liturghie, iar singura dorință îi era aceea de a se reîntoarce în vatra monahală agapiană.

Au trăit multe dintre ele bucuria revenirii în casa Părintelui celui Bun în cazul lor, mănăstirea de metanie. Așa s-a întâmplat și cu maica Mihaela Constantin, care s-a întors la Părintele cel Bun, pentru a primi răsplată la multa-i osteneala din anii îndelungați petrecuți în mănăstire, pentru umilințele pe care le-a îndurat și mai ales pentru dragostea ei fără margini arătată Domnului.

Maica Mihaela Constantin a fost vecină cu casa părinților și bunicilor mei dinspre tată. De pe aceeași uliță a satului Rădășeni au plecat mulți tineri la mănăstire. Unul dintre ei, două sau trei gospodării mai sus de locuința bunicilor mei, iar câteva case mai jos de cea a familiei Aioanei s-a născut și a locuit (inclusiv în perioada decretului) maica Mihaela Constantin.

Am întâlnit-o de câteva ori. Ultima dată când am vizitat-o la Mănăstirea Agapia, singuratica și vârstnica călugăriță stătea în cerdac, așa cum a stat până în urmă cu câteva zile, mai ales în ceasurile însorite de vară, citind din Psaltire. Am găsit-o și eu cu cartea deschisă, bucurându-se de liniște și încredințându-i lui Dumnezeu, în taină, rugăciunile.

Satul Rădășeni a avut printre locuitorii săi mulți slujitori ai Bisericii. Dintre tinerele acestei localități aflate la marginea Fălticeniului, multe au simțit chemarea slujirii lui Dumnezeu. Așa se face că în diferite mănăstiri ale Moldovei, și nu numai, s-au întâlnit în trecut și se mai întâlnesc și astăzi fiice ale localității Ră­dășeni. Între ele se află și monahia Mihaela, care a viețuit și s-a ostenit la Agapia până în ziua de 28 iulie 2019.

Despre această slujitoare a monahismului românesc am descoperit, în câteva dintre informațiile pe care le-am căutat cu multă sâr­guință, lucruri deosebite.

S-a născut în perioada interbelică, la 14 iulie 1923, la Rădă­șeni, la câțiva ani după terminarea Primului Război Mondial, într-un loc care de multe ori a fost vizitat de călugări cunoscuți ai Moldovei, între ei părintele arhimandrit Cleopa Ilie, părintele ieroschimonah Paisie Olaru, părintele Arsenie Papacioc, arhimandritul Andrei Scrima și alții asemenea lor. De aceea, legătura acestui sat cu mănăstirile Sihăstria şi Slatina avea să inspire în trăire înaltă pe unii dintre tinerii sau tinerele de aici.

Maria Constantin provine într-o familie de oameni foarte credincioși, Gheorghe și Safta Constantin, care locuiau pe drumul dintre biserica cea nouă și vechiul dispensar, într-o frumoasă casă care a rămas până astăzi model al locuințelor de altădată. A avut două surori, Elena și Ecaterina (trecute la cele veșnice la vârsta de 61 și 62 de ani), și doi frați, Nechifor (mutat la cereștile locașuri din fragedă pruncie) și Ioan, născut la 4 iulie 1926, care trăiește în prezent în Iași, profesor universitar și renumit medic stomatolog.

Nașterea sa a fost înregistrată de către autorităţile comunei Rădășeni în ziua de 15 iulie 1923. A fost botezată în Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel a Parohiei Rădășeni I, de către preotul Miron Teodoriu, nașă fiind domnișoara Eleonora Teodoriu, din familia cunoscută a preoților care au slujit în această localitate.

După ce a urmat cursurile școlii elementare din satul natal, cu sprijinul preotului Haralambie Teodoriu, în anul 1950 a fost primită de către stareța Veronica Constantinescu în obștea Mănăstirii Agapia, pe care tânăra Maria o cunoștea bine, întrucât poposise de mai multe ori în acest istoric așezământ monahal. A fost în­cre­dințată îndrumării duhovni­cești a maicii Stavrofilia Pintilei și a urmat ascultărilor din obște, așa cum este obiceiul, frecventând per­manent slujbele bisericii.

În perioada 1950-1956 a urmat cursurile Școlii Monahale din mănăstire, calificându-se pentru țesutul covoarelor. Din adeverința cu numărul 263 din anul 1960, eliberată de stareța Veronica Constantinescu și secretara mănăstirii, monahia Ilaria Moșneagu, aflăm că sora Maria, devenită mai târziu monahia Mihaela, a urmat cursurile teoretice și practice ale Școlii Monahale de la Mănăstirea Agapia.

Munca în meșteșugul covoarelor artistice a desfășurat-o în atelierele fostei Cooperative de producție ale Mănăstirii Agapia, obținând note mari.

În luna iulie a anului 1958, sora Maria s-a prezentat cu succes la examenul de absolvire a acestei școli.

La scurt timp după aceea, în urma Decretului 410/1959, întrucât nu avea încă vârsta de 50 de ani, a părăsit Mănăstirea Agapia, plecând la familia sa. Într-o adeverință eliberată de Cancelaria Mănăstirii Agapia la 25 februarie 1960, semnată de stareța Veronica Constantinescu și de maica secretară Ilaria Moșneagu, se certifica faptul că în timpul șederii în mănăstire rasofora Maria Constantin „a avut o comportare excepționlă, corespunzătoare vieții monahale”.

A rămas o perioadă de câțiva ani în satul Rădășeni, după care a revenit în mănăstire. Avea să facă ascultare, vreme îndelungată, la arhondaricul mănăstirii, slujire cu mare răspundere în acea perioadă, când regimul politic al vremii monitoriza cu atenție evidența pelerinilor din țară şi străinătate, care veneau și solicitau cazare. De aceea, corectitudinea și onestitatea maicii Mihaela, dar și a ucenicei ei, maica Paisia, aveau să aducă mult folos și pace acestei mănăstiri.

A primit, după mai mulți ani de ascultare, o căsuță nu prea departe de Biserica Adormirea Maicii Domnului, la a cărei slujbă participa adeseori. A fost o fire singuratică și interiorizată. Se ruga mult și, în afară de câteva rudenii care veneau mai ales în timpul verii, sora Maria avea să-și arate iubirea față de Dumnezeu în mod deosebit prin rânduiala filocalică și aproape sihăstrească pe care a urmat-o cu multă evlavie.

Prin adresa Mitropoliei Moldovei și Sucevei cu numărul 4.979 din 30 mai 1974, Mănăstirea Agapia era înștiințată că Mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, lua act de tunderea în monahism a 14 rasofore din obștea Mănăstirii Agapia, tundere care a avut loc în ziua de 22 aprilie 1974. Între aceste rasofore, a doua era sora Maria Constantin, care a devenit atunci monahia Mihaela. A fost purtată sub mantia călugărească de stavrofora Eustochia Ciucanu, stareța Mănăstirii Agapia la acea vreme.

De atunci și până la trecerea sa la cele veșnice, timp de aproape jumătate de veac, monahia Mihaela a rămas smerită, statornică, veghetoare și cu dragoste față de cele sfinte, slujind monahismului românesc și fiind de folos acestei mănăstiri vestite a Moldovei.

Monahia Mihaela Constantin a dat dovadă, până la adânci bătrâneți, de ascultare și trezvie, smerenie și discreție, iubind slujbele mănăstirii, fără a neglija pravila particulară, fiind un exemplu de dăruire, jertfă și viețuire înaltă, făcând cinste satului în care a văzut pentru prima dată lumina zilei.

La 60 de ani de la promulgarea nedreptului decret comunist, monahia Mihaela Constantin constituie un frumos exemplu de statornicie, rugăciune, curaj, iubire și slujire a monahismului românesc.