Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Statutul elevului și începutul de an școlar

Statutul elevului și începutul de an școlar

Un articol de: Pr. Lect. Univ. Dr. Liviu Vidican-Manci - 11 Sep, 2016

Când citești prima oară „Statutul elevului - 2016” ai impresia că pe unele prevederi le-ai mai parcurs, că altele sunt în plus, iar altele sunt chiar noi și bine-venite. Ce-i de spus, decât că e un regulament care poate fi apreciat de unii și respins de alții, revoluționar pentru unii și maculatură pentru alții. Statutul, în mare, încă n-are un ecou negativ, deși presa s-a grăbit să-l simplifice tenden­țios prin încercarea unor știri de senzație. Titlurile concentrate fie pe „telefonul mobil este permis la oră”, fie pe „uniforma nu este obligatorie” au deturnat beneficiarul direct al educației din zona de interes într-o zonă gri, parțial adevărată și mai mult falsă, iar pe profesori i-a lăsat să creadă că sistemul educațional le este potrivnic. Or, lucrurile sunt departe de a sta așa, iar statutul se impune a fi citit!
În primul rând, voi invoca articolul 15 (g) pentru a vedea cum se croiește un titlu de presă „sen­zațional” pe principiul „minciună prin omisiune”. Elevilor le este interzis „să utilizeze telefoanele mobile în timpul orelor de curs, al examenelor şi al concursurilor; prin excepție de la această prevedere, este permisă utilizarea telefoanelor mobile în timpul orelor de curs, numai cu acordul cadrului didactic, în scopul folosirii lor în procesul educativ sau în situații de urgenţă”. De ce acest regulament impune acordul profesorului pentru utilizarea telefonului? E limpede că accesul la internet oferă utilizatorilor o mai bună mobilitate. Sunt nenumărate aplicații, dic­ționare, calculatoare, formule pentru matematică sau fizică pe care elevii le pot avea la un simplu download. Generațiile actuale de elevi preferă viteza, sunt foarte pragmatice, iar dacă dascălul e isteț, le poate descoperi o parte din potențialul „obiectelor” pe care le butonează cu precădere pentru distracție. Deci, din acest punct de vedere, accesul la telefon e deschis. Totuși, el nu trebuie să fie activ la ore așa cum greșit s-a vehiculat în presă. Motivul e unul simplu, distrage atenția utilizatorului dacă este folosit pentru orice altă operațiu­ne decât aceea de a învăța, dar și a colegilor și profesorilor. Oricum, nici în pauze nu ar trebui permis. E dovedit, telefonul nu-i ajută pe elevi să socializeze, ci să se ghetoizeze. Pauzele au un rol de relaxare, or, psihologii au demonstrat de mult că folosirea instrumentelor TIC nu relaxează creierul și ochiul, dimpotrivă, le suprasolicită, crescând agresivitatea. Or, din acest punct de vedere, găsesc incompletă descrierea din regulament.
În al doilea rând, aș sublinia importanța art. 14 (c) „…de a se prezenta la şcoală într-o ţinută vestimentară decentă şi adecvată şi să poarte elemente de identificare în conformitate cu legislaţia în vigoare și cu regulamentele şi deciziile unităţii de învăţământ preuniversitar. Ţinuta vestimentară sau lipsa elementelor de identificare nu poate reprezenta un motiv pentru refuzarea accesului în perimetrul şcolii”.
Această îndatorire, corelată cu „Regulamentul intern al șco­lii” și „Contractul educațional” pe care-l semnează fiecare beneficiar major, respectiv părintele sau tutorele, îl constrânge pe elevul care nu înțelege ce înseamnă decența, respectiv ținuta cuminte, să se conformeze. Cu toate acestea, am simțit în definiția articolului o ușoară ipocrizie, în fapt corectitudine politică, „dacă nu are însemnele, totuși trebuie primit în comunitatea pupililor”. Bine, dar ceilalți? Elevul rebel nu va motiva și pe ceilalți să nu se supună? Am încercat totuși să empatizez. Și, da! Atât timp cât între uniformă și salopetă nu va fi nici o diferență, cât timp uniforma va fi prezentată ca parte din ideologia comunistă, unii dintre copii o vor respinge. To­tuși, e important de precizat că uniforma nu e haină de șantier, nici emblemă comunistă, cele mai prestigioase școli din lume, licee de tradiție, au în codul lor și uniforma. E adevărat, e de calitate și foarte elegantă, nu e nici de umplutură, nici pentru că „așa trebuie!”, ci pentru că îi face să se simtă membrii unei comuni­tăți alese. Analizând mai profund lucrurile, constatăm că purtarea uniformei ajută la eliminarea parțială a diferențelor vestimentare, care pentru un copil pot fi traumatizante și care într-o lume cu mult parvenitism pot fi foarte evidente. Pe de altă parte, îl ajută pe elev, mental, să facă dife­rența între spațiul școlar și locul de joacă sau locul de distracție în care se îmbracă după bunul plac. Mai mult decât atât, o ți­nută elegantă îl va ajuta pe elev să-și dezvolte și gustul estetic. Bref, ținuta decentă într-o școală care se respectă nu ar trebui să fie opțională, or, aici, statutul e tare șovăielnic.
Spre încheiere aș sublinia încă trei dimensiuni rezultate din cele 52 de articole. Filosofia lor se încadrează destul de bine în gândirea educațională de tradiție: respect și responsabilitate. La aceasta se adaugă un element pe care l-am perceput a fi foarte potrivit și care are un fond eminamente creștin, anularea pedepsei. Copiii greșesc cel mai frecvent din naivitate și teribilism. Nu cunosc valoarea cuvintelor, dar nici gravitatea faptelor. Prin urmare, recurg la acte pe care mai târziu le regretă. Sunt elevi care au greșit o singură dată și din această cauză, prin scăderea notei la purtare, au rămas cu un stigmat de „copil problemă” toată perioada școlară. Or, după noul regulament, dacă elevul dă dovadă timp de opt săptămâni că totul a fost un accident, îi este anulată pedeapsa. Acest aspect îl găsesc a fi cel mai benefic dintre toate pe care le-am citit în statut. Un an școlar minunat!

* Pr. Liviu Vidican Manci, directorul Seminarului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca