Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Străini de noi înşine

Străini de noi înşine

Un articol de: Alexandru Pripon - 08 Noi, 2011

Românul "modern" pare a avea vocaţia autovictimizării. Un talent de nedorit care ne transformă pe fiecare dintre noi în "martir" virtual, aşteptând doar ocazia de a desăvârşi construirea monumentului dedicat sieşi. Altfel spus, avem cu toţii o patimă: cea a pătimirii afişate într-un loc cât mai vizibil, cu unicul scop de a fi căinaţi. Şi, dacă nu ne căinează alţii, ne căinăm noi, suficient de mult.

În egală măsură, nu ştiu dacă a mai remarcat cineva faptul că, dintr-un popor cunoscut pentru bunătatea şi compasiunea de care dădea dovadă, tindem să devenim unul morocănos şi neîncrezător, greu de impresionat şi cu greu capabil de a simţi (sau de a exterioriza) iubirea ori mila. Oarecum independent de voinţa noastră, am învăţat că omul care se lasă influenţat de sentimente, mai ales dacă ele sunt frumoase, curate, este un om slab, vrednic de a fi luat în râs. Şi din cauza acestui râset batjocoritor am uitat ce înseamnă o lacrimă adevărată, vărsată pentru cei cu adevărat necăjiţi şi împovăraţi de greutăţi.

Suntem tentaţi, aşadar, să aplicăm o nedreaptă şi dublă măsură: înduioşaţi, pe drept sau nu, până dincolo de lacrimi în prezenţa propriilor suferinţe, devenim reci, impasibili, confruntaţi cu problemele altora. În viziunea mea, şi îmi doresc să greşesc, acesta este un semnal de alarmă. Un semn ce prevesteşte amar distrugerea unităţii unui popor. Atunci când comunitatea, solidară prin definiţie înaintea oricărui necaz, se fărâmiţează, pentru a deveni o grupare de euri disparate, potrivit nesănătosului principiu "fiecare cu ale lui", este momentul să ne oprim, să privim în jur şi să înţelegem: drumul acesta pe care am pornit ne duce departe. Departe de noi înşine, pe axa măsluită a unei improprii deveniri.

Istoria ne învaţă. I-am aşteptat pe americani, sperând că venirea lor ne va aduce linişte şi libertate. Au fost unii care au văzut şi în ocupaţia sovietică şansa unui nou început. Astăzi, cu ochii înlăcrimaţi (şi nu doar din cauza concentrării), privim tot peste graniţe, aşteptând să vină cineva şi să ne salveze. De cine? De noi înşine? Este posibil, printr-o radicală transformare care, de altfel, chiar a început. Sufletele noastre, modificate după principii străine nouă, vor avea, în acest ritm, instrucţiuni de folosire scrise doar în limbi de circulaţie internaţională, româna fiind de prisos.

Mi se pare îngrijorător faptul că acest val rece-îngheţat al egoismului şi nepăsării faţă de alţii se acutizează tocmai acum, când ateismul, satanismul şi, în general, anti creştinismul îşi fac loc şi la noi, copiind regretabile modele occidentale. Vocile puţinilor adepţi ai curentelor respective sunt şi vor fi multiplicate ingenios, părând a aparţine unei mulţimi. Carismatice personaje ne îndeamnă să ne alăturăm lor, renunţând la credinţă. De ce? Oare pentru a răspunde cum trebuie la întrebarea (bizar formulată) "Cărei religii consideră persoana că îi aparţine", de la recensământ?

Durerile noastre nu se vor ameliora dacă vom fi insensibili la durerile altora. Şi rănile noastre nu se vor vindeca mai uşor dacă vom ajuta la multiplicarea rănilor de pe trupul Mântuitorului Hristos. Însingurarea în comunitate nu ne va aduce vreo izbândă personală, ci va contribui la victoria altora. A celor care ne vor mărunţi şi stingheri, preocupaţi de propriile neajunsuri în aşa măsură, încât să nu observăm că am devenit străini de noi înşine.