Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Sub semnul întrebării: omul

Sub semnul întrebării: omul

Un articol de: Alexandru Pripon - 28 Aug, 2011

Convins fiind că titlul v-a atras atenţia, nu voi mai pierde timpul cu introduceri stufoase, de teamă ca nu cumva să abandonaţi citirea acestui articol. Aş avea de semnalat două probleme, care, până la urmă, se află sub semnul aceleiaşi componente a celor şapte ani de acasă: politeţea. Şi o întâmplare pilduitoare, tragicomică.

În primul rând, recunosc că nu mă pot împăca deloc cu actuala tendinţă de a tutui pe toată lumea, indiferent de vârstă sau de alte considerente. Am considerat întotdeauna un act obligatoriu, de o minimă eleganţă, folosirea pronumelui de politeţe. L-am întrebuinţat în conversaţii cu persoane de tot felul, chiar mult mai tinere. Şi îmi amintesc întotdeauna cu plăcere şi respect de un profesor din perioada liceului care ni se adresa cu "dumneavoastră", deşi noi, elevii săi, eram nişte copii.

În al doilea rând, mărturisesc, sincer, că nu pot înţelege de ce oamenii normali, vecinii sau cunoscuţii, cei pe care îi întâlnim bucuroşi pe stradă, schimbând cu ei câteva cuvinte şi despărţindu-ne de ei surâzând, se transformă, pe scaunul şoferului, în crânceni luptători. Sunt născut şi crescut într-un oraş de provincie. Văzând, în anii studenţiei, conducătorii auto din Capitală, căliţi în altercaţii şi mici, dar zilnice războaie de gherilă, m-am mirat. Iar astăzi, când fiecare şofer din ţară pare a avea la îndemână temperamentul de haiduc stresat, parcă îmi este şi teamă să mai urc la volan, înfruntând riscul de a enerva vreun coparticipant la trafic.

Întărindu-mi convingerea, dar şi teama, zilele trecute un amic mi-a povestit o întâmplare. Un mărunt eveniment, pe care ar fi preferat să îl uite cât mai curând. Aflat cu maşina printre blocuri, pe o străduţă îngustă, mai avea câţiva metri până să intre în parcare. Misiune imposibilă, aparent, deoarece pe lateral erau staţionate multe vehicule, în timp ce din faţă venea un alt vehicul. I-a făcut semn celuilalt şofer că urma să intre în dreapta şi să aştepte puţin. Nici o şansă. Respectivul a avut ambiţia să meargă mai departe, deşi, măcar teoretic, nu era loc pentru două maşini. Şi a izbutit. Suindu-se pe trotuar, în detrimentul câtorva tufişuri bine ancorate. Ajungând în dreptul amicului meu, a coborât geamul şi a răcnit la el: "Tu trebuia să îmi acorzi prioritate". Cel vizat de critică i-a explicat, liniştit, că ar fi trebuit să meargă, în marşarier, vreo douăzeci de metri. Pe când aşa, parcarea era la doi-trei metri. "Este vina ta, nu ai văzut că vin?", a continuat arţăgos interlocutorul. Amicul meu a încercat să îi spună că nu avea cum să anticipeze apariţia unei alte maşini de după blocurile aflate la câţiva paşi. Dar, întrerupt fiind, nu a mai continuat să argumenteze, ci i-a cerut, politicos, măcar să nu îl mai tutuiască. "Ce ai zis, mă?!", a strigat nervosul interlocutor. Naiv, crezând că nu a fost auzit, amicul a repetat formularea anterioară. Celălalt şofer l-a privit cu dispreţ şi i-a spus, răstit: "Măi maimuţoiule, de ai avea tu câte facultăţi am eu!" Apoi a demarat în trombă, vătămând şi tufişurile rămase neatinse până atunci.

Amicul meu are două diplome de licenţă, dar nu le poartă în piept şi nici nu face prea mare caz de studiile sale. Mă aşteptam să îl aud vociferând, comparându-se cu cel care l-a jignit, lamentându-se sau spunându-mi ce i-ar fi făcut celuilalt şofer... Dar nu. Calm, neverosimil de calm, mi-a pus o întrebare la care nu am găsit nici un răspuns. Nici unul, cel puţin în concordanţă cu regulile nescrise ale unei lumi aflate în plin avânt de laicizare, dornică să transforme morala în etică şi să rezume etica la o singură lege, atotputernică: "poartă-te cum vrei, numai să-ţi fie bine".

"Câte facultăţi sau ce multe alte studii îi conferă cuiva dreptul de a jigni o persoană, indiferent că aceasta i-a greşit sau nu?" Iată întrebarea. Iar răspunsul, dacă îl veţi găsi, trebuie adăugat în tezaurul pe care îl vom numi, cu un titlu provizoriu, de împrumut, "Sub semnul întrebării: omul".