În analele conflictelor umane, întâlnim un contrast frapant între războaiele tradiționale medievale și postmedievale ale statelor europene, caracterizate, în mare parte, printr-un număr limitat de
21 Apr, 2024
Suferinţa omului nevinovat
Cercetând latura de bază a poveştii lui Iov, aceea care vizează sensul suferinţei omului nevinovat, IPS Bartolomeu găseşte loc de tâlcuire abia în Evanghelia lui Ioan la cap. 9, versetele 2-3, în răspunsul pe care-l dă Mântuitorul ucenicilor Săi asupra cauzei „orbului din naştere“.
„Cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb? «Nici el nâa păcătuit, nici părinţii lui - a fost răspunsul - ci pentru caântru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu»“ (In 9, 2-3). Teologia celor două forme ale suferinţei - „din păcat“ şi din „iubire“ - este invocată în concluziile sale de IPS Bartolomeu în „Introducere la Iov“. Să reţinem că Iov ne oferă cel mai complet şi mai adânc opuscul asupra tulburătoarei chestiuni a „ego-ului pur“ în câmpul conştiinţei umane. Ego-ul acesta care „intră şi iese, e treaz ori adormit“, în câmpul conştiinţei, are autonomie desăvârşită, este latenţă pură în cele materialnice şi trecătoare şi ni se devoalează parţial sub forma neprihănirii şi a credinţei. Este partea nemuritoare din noi, care poate fi însă dezactualizată până la aparenţa, la părelnicia morţii, ca în celebrele basme ale celor adormiţi de moarte la atingerea blestemului. Acest somn al morţii este real, este somnul sufletului în cel toropit de păcat, iar uneori capătă apariţii stranii ca acel „mort cu ochii vii ce scânteie-n afară“ din tainicul viers al lui Eminescu. Marele poet ştie atât de multe şi de adânc în legătură cu „egoul pur“ sădit în fiinţa omenească şi deopotrivă asupra diverselor feluri de a muri, între care şi acesta al „mortului frumos cu ochii vii ce scânteie-n afară“. Oare nu este scânteia aceasta tocmai sufletul care părăseşte trupul, oprindu-se totuşi la pervazul ochilor, la fereastra privirii?! Este un prag de actualizare a „duhului lăuntric“ când trupul a murit păstrând asupră-i frumuseţea trupească, parcă încremenită, dar nevie, deci totuşi destinată să se destrame cândva într-o formă oarecare. Între timp (ce potrivit sună românescul între timp pentru cazul acesta), pe durata cu datare încremenită, „vii sunt doar ochii ce /scânteie-n afară“, adică fereastra sufletului, fereastra de la care sufletul priveşte peste lume. Vie este această admirare, această contemplare pură a lumii (a celor de afară) când trupul a murit deja. Oare nu aşa este însuşi Iov? Doar că la acesta datarea n-aâncremenit. Iar trupul a fost livrat putreziciunii. Însă sufletul e viu. Nu la fel se întâmplă cu personajele lui Dostoievski, cele ce au murit sufleteşte când trupul încă este „viu“. Dumnezeu nu i-a dat lui Iov suferinţa nici din iubire (şi evident că nici ca urmare a păcatului, căci Iov era drept, neprihănit). Însă, Dumnezeu a pus în viaţa lui Iov o iubire încă mai cuprinzătoare, iubirea pentru tot omul din toate epocile de vreme ce a ales, la un moment dat (cum a ales şi momentul jertfei Fiului pentru răscumpărarea de obşte şi definitivă a omului), să-i facă omului cunoscută puterea pe care a sădit-o în el, ca să nu uite că-n făptura lui prea omenească Însuşi Dumnezeu-Tatăl şi-a făcut sălaş Sieşi. Fiindcă acesta este duhul lăuntric, ego-ul pur: sălaş al lui Dumnezeu în făptura noastră cea vremelnică, spre a ne da o altă destinaţie decât aceea a morţii. Demonstraţia structurilor asincrone ale făpturii noastre este, iată, făcută. Voind să-l apere de primejdia deznădejdii şi a nihilismului, Dumnezeu a îngăduit suferinţa lui Iov tocmai fiindcă a pus în făptura acestuia iubire pentru tot omul din toate epocile. Iată de ce în povestea lui Iov este pusă povestea omului universal, a speciei umane, a omului de pretutindeni şi dintotdeauna (din toate veacurile).
