Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Suntem ţara colindelor

Suntem ţara colindelor

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 16 Dec, 2013
E vremea sărbătorilor de iarnă. În aroma verdelui brad şi-n murmur de colinde aşteptăm praznicul Naşterii Domnului. Colindăm, primim colindători, aşa după cum ne-nvaţă datina strămoşească şi cum o făceam fiecare dintre noi în anii cei curaţi ai vârstei neprihănite. Amintindu-mi de copilăria mea, m-am întrebat: dacă gospodarii cărora le-aduceam vestea Naşterii Sfântului Prunc nu mi-ar fi oferit nimic, oare aş mai fi colindat? În pruncie nici nu mi-am pus o asemenea problemă. Părinţii îmi spuneau: aşa e tradiţia; dacă nu te duci, nu vine Moş Crăciun, botezat de comunişti cu numele palid Gerilă. Începusem să înţeleg că obiceiul respectiv, pe lângă bănuţii ori dulciurile primite, făcea parte dintr-o rânduială încremenită între bătrâne veleaturi. În zilele noastre observăm o emulaţie deosebită a grupurilor de colindători. Oraşele cu precădere, pe la colţurile străzilor, prin mijloacele de transport, gări, autogări, sunt invadate de urători ambulanţi; nu ştiu cât cântă din drag pentru Domnuleţul-Domn din Cer sau mai degrabă pentru un gologan aruncat adesea din lehamite ori milă. Şi atunci, oare cântarea, adeseori chinuită, greşită textual, mai are semnificaţia de a vesti Naşterea Domnului?
 
Vasăzică ne bat la uşa sufletelor colindători de tradiţie şi de interes. Ca să nu rămână colindele doar pe mâna celor din urmă, neaoşi pânditori de chilipiruri, să-i încurajăm şi să fim generoşi cu cei care o fac pentru că iubesc datina străbună sau chiar să ieşim şi noi la colindat căci, aşa procedând, imităm lucrarea îngerilor coborâţi din văile Cerului ca să anunţe lumii vestea minunată. Colindele ne ajută, ne îndeamnă să pregătim cu atenţie sărbătorescul moment al întâlnirii cu Dumnezeiescul Copil şi să înţelegem cât mai bine de ce a trebuit să „coboare Domnul Sfânt pe o scară de argint“. De altfel, dacă ne gândim bine, la Paşti Biserica a rânduit o săptămână specială, cea a Sfintelor Pătimiri, ca să ne desluşească neîndoielnic sensurile Jertfei Mântuitorului, dăruită nouă prin Cruce şi Înviere. În preajma Crăciunului, pregătirea aceasta nu s-a făcut printr-o perioadă liturgică bine determinată, ci poporul credincios şi-a statornicit-o prin tradiţia cântărilor populare religioase, textele lor lămurindu-ne taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Versurile colindelor sunt fascinante, ascunzând o teologie adâncă, înfăţişată într-o frumuseţe literară extraordinară. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică. Gospodarul de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării şi Naşterii Mântuitorului lumii, la plăpânda lumină a opaiţului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuite, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic şi farmec artistic. 
 
Suntem ţara colindelor. Nici un popor creştin nu mai posedă o aşa zestre excepţională agonisită de-a lungul atâtor secole precum noi, românii. Într-un Catavasier, tipărit la Râmnic în 1747, se spune: „Aicea, la sfârşitul cărţii puserăm şi stihurile ce le cântă copii când umblă cu steaua în seara naşterii lui Hristos. Şi, cetitorule ce vei citi şi cu poetice vei socoti, şi de nu vor veni la număr bine silabisirile să ştii că noi precum le-am găsit aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obicinuit a se cânta, şi n-am umblat a le număra“. Iată, se pare, o primă culegere de colinde datează de peste 250 de ani. Şi câte or mai fi fost poate! Cert este că fără aceste minunate creaţii artistice ce îmbracă sărbătoarea în armonii şi delicate glăsuiri, Crăciunul nu ar mai fi la fel. 
 
Aşadar, colindând ori primind colindători, să încercăm a descoperi frumuseţea spirituală şi artistică a colindelor. Nu voi încheia fără să vă aştern la uşa sufletelor câteva cuvintele pline de înţelepciune ale unei străvechi cântări sărbătoreşti: „Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun, / Dar nu uita, când eşti voios, române, să fii bun“.