Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Surpriza Învierii

Surpriza Învierii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Cosmin Daniel Pricop - 07 Mai 2013

Întreaga Sfântă Scriptu­ră poate fi potrivit de­scri­să ca fiind o poves­te. Ea povesteşte multe în­tâmplări din viaţa unei per­soa­­ne sau a unui grup de persoa­ne, a unei comunităţi. Oameni şi lo­curi, timpuri şi contexte. Is­to­ria omului cu Dumnezeu sau, ca să respectăm ordinea cronolo­gi­că, istoria lui Dumnezeu cu o­mul. Desigur că termenul po­veste s-a demonetizat sau chiar a căpătat nuanţe peiorative, a­tunci când prin poveste s-au in­di­­cat neadevărul, exagerarea re­a­­lităţii, lucrul lipsit de semni­fi­ca­ţie. Însă adevărul surprins prin acest cuvânt este indiscu­ta­bil. Nu numai relatare, nu doar ex­punere, nu prezentare sau des­­cri­ere. Nu referat, nu lucra­re, ci poveste. Povestea Scrip­tu­rii, de­şi formal încheiată, conti­nuă să fie (re)citită, (răs)tăl­mă­ci­tă, (ne)înţeleasă sau îmbogă­ţi­tă.

Sfintele Evanghelii spun po­ves­tea vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos. O poveste cu ac­ţi­u­­­ne şi mesaj subliminal, aşa cum i-am spune folosind o sin­tag­­mă ve­hiculată de contemporani. O po­­veste cu bune, dar şi cu mai pu­­ţin bune, cu eroi pozitivi, dar şi ne­gativi. În toată a­ceas­tă po­ves­te, un loc cu totul a­par­te este cel al ucenicilor. Cei doi­sprezece, a­leşi de Iisus Hris­tos Însuşi, se bu­cură de compania absolut se­lec­tă a Mân­tui­to­ru­lui pentru câ­ţi­va ani. Martori ai propo­vă­dui­rii Sa­le extraordi­na­re, ai minu­ni­lor asu­pra omului şi naturii, ai con­ver­tirilor, ai învierilor din morţi şi ai iertă­ri­lor, celor doi­spre­­zece li se arată practic ce şi mai ales cum să facă. Metoda pre­­dată de Hris­tos a fost una a cre­dibilităţii ab­so­­lute. A lipsei ab­­solute de ipo­cri­­zie, de obicei ca­racteristica ge­­ne­rală a celor ca­re prescriu şi dau sfaturi. A celor care se cred superiori, din varii moti­ve. De exemplu, atunci când re­co­­man­dă asu­ma­rea crucii, a­di­că mul­ţumirea cu viaţa proprie, bu­­nă sau/şi rea, Hris­tos este pri­­mul care o as­u­mă, şi la propriu, şi la figurat. Nu vor­beşte fă­ră să facă, adică nu ţi­ne pre­dici goale, la toa­tă trebu­in­ţa.

Toată această poveste a lui Iisus nu este de fiecare dată pri­ce­­pută de ucenici la adevărata ei va­loare. Ce nu înţeleg ei, în ciu­da împreună-petrecerii cu Învă­ţă­torul, decât după Înviere, este răs­punsul la o întrebare cu ade­vă­rat importantă: Cine este El? cine este Cel lângă care am stat atât timp? cine este Cel care a spus şi mai ales a făcut atâtea? ci­ne este Iisus Hristos?  La o pri­mă vedere se pare că înţeleg ce­va-ceva, dar comportamentul lor ul­terior nu vine decât să confir­me contrariul. Petru se grăbeşte şi o ia înaintea tuturor cu răs­pun­sul, de altfel adevărat: Tu eşti Hristosul. Îi spune acest a­de­­văr în faţă Mântuitorului, dar se fâstâceşte înaintea unei sluj­ni­ce care îl recunoaşte ca fiind un apropiat al Celui pe care în ur­mă cu ceva vreme Îl asigura de fidelitatea lui până la moarte. Tot ucenicii, dar şi ceilalţi care Îi stă­teau aproape Mântuitorului, Îl credeau un om puternic, care le va facilita un anumit confort ma­terial. Iisus însă îi deza­mă­geş­te la acest capitol.

În aceeaşi cheie va fi fost aş­teptată şi Învierea Lui de cei doi­s­pre­zece şi de ceilalţi din jurul lor. Cred că toţi cei care s-ar ima­gina în locul ucenicilor ar a­vea aceleaşi aşteptări. Ceva cu to­tul extraordinar, eventual Mân­­tuitorul venind ca un Îm­pă­rat, în slavă, înconjurat de cete de îngeri întru putere. Tunete, ful­gere, să fie impresionaţi şi să fie puşi pe fugă toţi cei care L-au pe­depsit pe nedrept: romani, iu­dei, Pilat, Ana şi Caiafa. Mo­men­tul demonstrativ suprem.

Dar, în locul tuturor celor pro­babil aşteptate, Învierea es­te pen­­tru toţi ucenicii o mare sur­­pri­­­ză. Nimic spectaculos, ni­mic de­­monstrativ, nimic ostentativ. În locul tuturor acestora, un simplu mormânt gol. Spre ma­rea ui­mi­re a tuturor, care pro­babil ar fi remarcat în trea­căt: asta-i tot? Un mormânt gol, dar nu ori­cum. Şi nu de ori­ce. Gol de moar­te şi de efectele ei. Gol, dar în acelaşi timp plin de atât optimism.

Povestea continuă de atunci, în fiecare an. Este o poveste cu fi­nal deschis. Dacă se termină sau nu cu un happy-end, ră­mâ­ne să ne dăm seama, fiecare în parte.