Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei "Tăietura": dramă politică sau film despre condiția tatălui? (II)

"Tăietura": dramă politică sau film despre condiția tatălui? (II)

Un articol de: Elena Dulgheru - 18 Iul, 2015

Un traumatism al coardelor vocale, căpătat de Nazaret în urma înjunghierii, îl lasă mut pentru totdeauna - discretă trimitere simbolică la mutismul politic impus timp de un secol asupra tragediei armenilor din Asia Mică. Nevoit să se ascundă, ca dezertor, Nazaret asistă neputincios la suferințele greu de descris a grupuri întregi de femei, bătrâni și copii armeni, lăsați să moară de foame, de sete și de mizerie în deșert - scenă tulburătoare, zugrăvită în culori expresioniste, consemnată și în Ferma ciocârliilor (2007) al lui Paolo și Vittorio Taviani, dramă care tratează același subiect. Șocul vederii acestor suferințe și ne­dreptăți îl face să‑și piardă cre­dința în Dumnezeu, dar nu și încrederea în oameni și speranța de a‑și regăsi familia. Este salvat de un negustor arab de săpun, care îl adăpostește în fabrica sa din Alep, alături de alți armeni scăpați de la deportare. Scene febrile de căutare a dispăruților prin schimburi de știri și anunțuri la ziare, în sânul grupului de refugiați adăpostiți în fabrică, recuperează acea coeziune comunitară, pe care doar marile suferințe sau bucurii colective o pot realiza.

Filmul se depărtează treptat de problematica istori­co‑jus­ti­țiară, spre a urmări destinul unei familii și comunități, pe care doar curajul, demnitatea și un profund spirit de solidaritate, atipic pentru lumea de azi, au ajutat‑o să su­praviețuiască dezastrelor. De la un fost ucenic din Mardin, Nazaret află că cele două fete gemene ale sale, adolescente, deportate împreună cu soția sa, alături de întreaga comunitate armeană din Mardin, ar fi încă în viață, una dintre ele, însă, rămânând șchioa­pă în urma unei fracturi suferite în marșurile morții. Războiul se termină cu înfrângerea Turciei și jubilarea comunității armenești - suntem în 1918 -, ceea ce îi permite lui Nazaret să plece în căutarea fiicelor sale, pe care este sfătuit să le caute prin orfelinate. Într‑unul din orfelinatele din Liban, care au preluat copiii armeni rămași în urma deportărilor, Nazaret află că fiicele sale, ajunse la vârsta majoratului, au fost duse în Cuba, spre a fi măritate cu bărbați armeni - soluție impusă de conveniențele vremii și de dispariția aproape totală a băr­baților armeni din Asia Mică. Despre soția sa, însă, nu va mai afla niciodată nimic. În pofida handicapului de vorbire și a sărăciei, în pofida tinereții și calităților fizice, care l‑ar face apt oricând de a se recăsători, Nazaret își continuă odiseea, într‑un tur de voință a­proape supraomenesc, până în Cuba, unde află că fetele sale... au plecat în America. În urma refuzului unuia dintre pețitori de a o lua în căsătorie pe fata șchioapă - gest considerat scandalos -, fata sănătoasă refuză de asemeni să se mărite - reacție de solidaritate extremă, greu de imaginat în lumea modernă. Cele două gemene își continuă exis­tența întreținân­du‑se ca muncitoare în fabricile americane.

La fel de puternică și de nezdruncinat este și legătura afectivă a tatălui cu fiicele sale - legătură fundamentală, care construiește destinul lui Nazaret. Căci, în definitiv, Tăietura este un film îdespre condiția tatălui”, în sensul cel mai patriarhal‑recuperator al cuvântului (nu întâmplător, titlul de distribuție a filmului în Italia este îIl padre”, în timp ce cel în țările slave este îRana”, ambele fiind mai sugestive decât titlul în traducere românească mot‑â‑mot). După lungi și periculoase peripluri prin provinciile sudice dominate de Ku Klux Klan, tatăl se va înființa, finalmente, în fața singurei fiice supraviețuitoare - cea șchioapă, în cea mai dificilă etapă a vieții ei, pentru a‑i fi sprijin la scurt timp după pierderea surorii, secerată de o boală incurabilă, pricinuită de mizeria din timpul acelorași campanii ale morții. Un tată mut și o fiică șchioapă, regăsiți după peripluri și suferințe greu imaginabile, recuperează un ciot al familiei odinioară fericite, ancorat însă într‑un trunchi al credinței în continuitatea națio­nală, cum numai marile popoare ale istoriei îl pot avea.

În mâinile altui regizor, filmul ar fi avut toate șansele să devină de un patetism și convenționalism la limita credibilului, nu însă și în mâinile lui Akin. Rebel considerat incurabil, greu de etichetat în termeni ideologici maniheiști (ca tradiționalism și liberalism), zbuciumatul Fatih Akin își in­vestește întregul talent în această impresionantă pledoarie pentru familie și fraternitate comunitară, valori apărate cu prețul vieții, pledoarie greu de conceput în spectrul de valori individualiste ale cinematografului contemporan.