Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Tenorul Corneliu Fănăţeanu, o viaţă dedicată muzicii

Tenorul Corneliu Fănăţeanu, o viaţă dedicată muzicii

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 08 Dec, 2014

Se întâmpla acum cinci ani. Un absolvent al Facultăţii de Teologie din Iaşi, aspirând să-şi aprofundeze studiile muzicale, a intenţionat să urmeze Conservatorul din Bucureşti. Dorind să consult nişte păreri avizate, am rugat pe doi oameni deosebiţi, tenorul Vlad Miriţă şi baritonul Iordache Basalic, artişti de seamă ai Operei bucureştene, să mă sprijine în acest sens. Dânşii m-au îndrumat la fostul lor profesor, maestrul Corneliu Fănăţeanu. Domnia sa le-a purtat paşii prin lumea fascinantă a muzicii, ajutându-i să se consacre pe scena lirică românească. Aşa am ajuns să-l cunosc pe charismaticul om, rugându-l să ia sub aripa-i ocrotitoare încă un ucenic, spre a-l face şi pe el un dibaci mânuitor al armoniilor sonore. Am bătut emoţionat la uşa maestrului: urma să stau în faţa uneia dintre figurile emblematice ale artei sunetelor, director artistic al Operei Naţionale din Bucureşti, ataşat cultural al Ambasadei României în Italia, profesor de canto. O voce distinctă, cu un timbru cald, binevoitor, mi-a răspuns din spatele uşii, poftindu-mă să intru. Înfăţişarea nu era aşa cum mi-o închipuisem: un bătrânel având o căutătură ageră, cu chipul senin, plin de lumină, mă privea cu bunăvoinţă dintr-un cărucior cu rotile, oprit în faţa unui frumoase pianine. Imaginea m-a impresionat profund. Aş putea spune că m-am întâlnit cu un tânăr de vârsta a treia, deoarece stânjenitoarea suferinţă fizică n-a reuşit să-i răpească vivacitatea şi jovialitatea. Deşi imobilizat în scaunul cu rotile, maestrul nu contenea să dăruiască învăţăceilor din preaplinul iscusinţei sale. Studenţi la Conservator, la teologie, preoţi, chiar ierarhi s-au bucurat de profesionalismul şi inegalabila-i artă de pedagog. Nu a încetat să se pună în slujba aproapelui, chiar şi atunci când suferinţa fizică i-ar fi îngăduit să-şi ia o pauză. Nu! Nu ar fi avut linişte. De aceea a continuat să lupte cu boala, cu prejudecăţile altora, continuând să picure în sufletele ucenicilor săi valori nepieritoare,  transformând boala într-o cruce a suferinţei şi răbdării deplin asumate, care l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu şi de semeni.

Acest aspect m-a făcut să-l preţuiesc, el devenind astfel un om drag sufletului meu; vizitându-l ori sunându-l, fiecare întrevedere cu dânsul se transforma într-o veritabilă sărbătoare a frumosului şi înţelepciunii. Odată m-a întrebat dacă nu doresc să-i devin şi eu elev, explicându-mi cât de mult contează pentru un preot nu doar să cânte, ci şi să vorbească în mod corect. Chiar în acea zi am făcut câteva exerciţii de antrenament vocal; mi-a dăruit înţelepte sfaturi, pe care nu le voi uita. Mă tânguiesc, însă, că nu am continuat lecţiile. Îmi amintesc că într-una din zile m-a provocat la o discuţie, zicându-mi: „Părinte, muzica-i un dat al omului. Prin muzică el slăveşte pe Dumnezeu“. Ajuns acasă, m-am apucat de răsfoit Sfânta Scriptură, dar nu am găsit nicăieri vreo dovadă că omul ar fi învăţat să cânte de la cineva. În cartea Facere, capitolul IV, versetul 21, este consemnat doar Iubal, (descendent din tribul lui Cain) ca fiind „tatăl tuturor celor ce cântă din chitară şi din cimpoi.“ Dar arta cântului cine i-a „predat-o“ omului? Avea dreptate maestrul, mi-am zis, este un dar de la Dumnezeu. Omul, într-o atemporală fraternitate cu îngerii în rai, a învăţat de la ei să cânte, căci lor, îngerilor, li s-a dat să cânte, să-L laude pe Dumnezeu. Atunci când omul cântă şi, prin cânt, Îl slăveşte pe Creator, aducând bucurie şi pace în sufletele semenilor, cu adevărat imită lucrarea îngerească. Asta a făcut şi maestrul Corneliu Fănăţeanu: şi-a dedicat existenţa cântului, imitându-i pe îngeri. A preschimbat scena într-un altar de jertfă al vieţii şi slujirii sale, neuitând nici o clipă că Îi datorează totul lui Dumnezeu. Îl iubea pe Domnul într-un mod aparte. Avea nevoie să-I simtă prezenţa foarte aproape. De aceea, printre cliturile de cărţi ordonat rânduite în rafturile odăii, multe icoane împodobeau nu doar biblioteca, ci şi întreaga locuinţă.

V-am relatat la timpul trecut cele scrise aici, pentru că, din păcate, cu o săptămână în urmă, maestrul Fănăţeanu şi-a început cel mai lung turneu. După o scurtă şi intensă suferinţă, tenorul cu vocea atât de specială s-a stins, în cel de-al 81-lea an al petrecerii sale pământeşti. Reîntors la Cluj, acolo unde, prin anii â60, a absolvit Conservatorul şi a debutat pe scena Operei locale, octogenarul artist s-a grăbit să-L întâlnească pe Dumnezeu, în Care credea cu toată fiinţa, dar şi ca să asculte cântările îngerilor. Într-o capelă îngheţată, trupu-i neînsufleţit, îngropat într-un morman de coroane şi jerbe, aştepta să fie coborât în lacomul pământ, iar sufletul său să-şi înceapă călătoria către Cer. Înconjurat de familie, prieteni, de unii din foştii ucenici, distinsul pedagog şi inegalabilul artist îşi încheia rolul în această lume, urmând a se înfăţişa înaintea Preamilostivului Dumnezeu, spre a-şi primi răsplata trudnicei activităţi în slujba cântului şi a frumosului, caracterizată printr-un ataşament nedezminţit faţă de neamul românesc şi valorile lui eterne, pe care le-a slujit cu dorinţa de a le lăsa moştenire viitorimii.