Testul îndoielii

„Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 29). Aceste cuvinte i le spune Mântuitorul Iisus lui Toma, după ce îl mustră și îl îndeamnă să nu fie necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27). Toma suferea căci numai el dintre Apostoli nu se învrednicise, în urmă cu opt zile, să Îl vadă pe Mântuitorul înviat. Totuși, „Toma nu e necredincios prin structură, ci, mai degrabă, ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat!".

Pe de altă parte, Toma este și ipostaza omului care nu se împacă cu ceea ce i s-a întâmplat. Și aici este primejdia pentru credință. Domnul îi atrage atenția să fie credincios, să nu mai sufere, ca să nu alunece în îndoială și necre­dință. În timp ce el are nevoie să vadă pentru a putea crede, Mântuitorul îi amintește de mulțimea celor care se încred în cuvântul Apostolilor și nu au nevoie să Îl vadă, pentru că au credință.

Asemenea lui Toma, și omul obișnuit, ajuns într-un necaz sau o încercare, șovăie în credință și se îndoiește de purtarea de grijă și chiar de existența lui Dumnezeu.
Dacă nu te împaci cu ceea ce nu poți controla, se naște „boala necredinței" sau o „credință bolnavă". Toma se afla în această primejdie, în care sufletul lui se îmbolnăvea de necredință. El Îi punea condiții lui Hristos: nu cred dacă nu văd. Dar, mai grav, pare a se fi tulburat de faptul că Hristos i-a ales pe ceilalți Apostoli să li se arate înviat în urmă cu opt zile, nu însă și lui.

Totuși, nu doar Toma, ci și ceilalți Apostoli erau tulburați de îndoială, deși aceștia Îl văzuseră pe Domnul. După Sfântul Chiril al Alexandriei, Apostolii se temeau ca nu cumva să fie un duh care luase chipul Mântuitorului și a intrat prin ușile încuiate. Pentru a-i încredința de realitatea trupului Său înviat, Domnul Hristos le arată tuturor semnele cuielor și coasta străpunsă.

La vederea acestora, Toma exclamă „Domnul meu și Dumnezeul meu!" (Ioan 20, 28), pătruns de evlavie și convingere. Acum dobândește Toma încredințare în Dumnezeu și puterea de a-L mărturisi pe Domnul Hristos, cum o și va face mai târziu, murind de moarte martirică prin părțile Indiei. Iată, pe scurt, drumul parcurs de Toma de la îndoială la certitudine. El dobândește adevărata credință, cea care nu mai poate fi influențată de frică, îndoială, argumente contrare, emo­ții negative sau dispoziții schimbătoare.
Este ceea ce spunea și marele scriitor rus Dostoievski: „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului și că adevărul este în afara lui Hristos, aș vrea mai degrabă să rămân cu Hristos, decât cu adevărul".

Chiar și filosofii afirmă că acesta este specificul credinței: „Un credincios pus în fața unor dovezi împotriva existenței lui Dumnezeu poate să rămână netulburat în credința sa".

Această putere a credinței nu înseamnă însă naivitate, fuga de cunoaștere, nerealism, adică să îți astupi ochii și urechile. Ci, mai exact, este o tărie care provine din cunoașterea lui Hristos prin experiență tainică (mistică). Îl vezi pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. Îi vezi purtarea de grijă, îi simți iubirea, dobândești o forță de a-L mărturisi chiar cu prețul vieții. Nu mărturisire prin impunere și violență, ci prin iubire și spirit de sacrificiu. O mărturisire prin cuvinte, dar și prin puterea exemplului personal.

Când una mărturisim și alta facem, atunci credința noastră este bolnavă. Sunt credincioși prac­ticanți care merg la biserică și suferă de această ruptură interioară. Și sunt credincioși care nu vin la biserică, motivând că nu suferă ipocrizia acestor „bisericoși". Însă nici nu ajunge pentru mântuire să stai acasă și să te rogi cu cre­dința pe care tu spui că o ai în suflet și nu trebuie să o arăți mergând la biserică. În cel mai bun caz, această rugăciune de acasă este doar un apel telefonic pe care îl formezi către Tatăl ceresc. Nu vii să îți vezi Părintele, să cinezi cu El la masă, te auzi cu El doar la „telefon". Numai o inimă de părinte știe ce înseamnă să nu îți vezi copilul cu anii, și doar să îi auzi vocea, să te uiți când se deschide ușa tresărind că poate este el... Așa și noi, nu intrăm în casa Tatălui ceresc, adică în biserică, doar Îi dăm câte un „telefon" de acasă, mai mult pentru a-I cere câte ceva sau a ne asigura că nu a murit încă în noi credința.

Să nu rămânem totuși la acest nivel confortabil și superficial de credință născută din osândirea aproapelui și acuza lui de ipocrizie. În loc să facem efortul de a ne cunoaște credința și a o iubi, unii își cultivă mai degrabă ura și disprețul față de cei care își mărturisesc public, adică în biserică, credința. Parcă abia așteap­tă, cu o lăcomie demonică, să vadă ceva rău la oamenii Bisericii, la credincioși, dar mai ales la preoți. Parcă ne-am dori să vedem neautenticitate și „Tome" necredincioase peste tot. Această sete după negativ ne transformă însă și pe noi în ceea ce credem că vedem la alții - în ipocriți, superficiali și mincinoși.

Sunt numeroși cei care nu cred în revenirea la viață a trupurilor, dar cred în Învierea lui Hristos. Li se pare firesc să fi înviat un Dumnezeu. Cum să învieze însă omul, aceasta mulți nu o mai înțeleg. Ei se îndoiesc de faptul că se vor mai revedea vreodată cu cei pe care i-au îngropat. Speră la reîntâlnire, dar nu cred în ea. Alții se îngrozesc la perspectiva revederii și a unei împre­ună- viețuiri veșnice cu un soț abuziv sau o soție cicălitoare. Sunt oameni care nu vor nici măcar să fie îngropați lângă soțul sau soția care le-au provocat suferință, dar să îi mai vadă și reveniți la via­ță?... Ei nu știu că Domnul Hristos îi va separa pe cei buni de cei răi, în veșnicie, și că Binele va înfrânge definitiv răul, păcatul și moartea.

Pe drumul de la neștiință la cunoașterea lui Dumnezeu, de la incertitudine la credință, de la tristețe la bucurie, suntem datori să ne rugăm, să ne iertăm unul pe altul și să ne iubim. Va veni ziua când ne vom revedea cu toții. Hristos a înviat!