Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Timpul, intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru

Timpul, intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru

Un articol de: Ionuţ Bursuc - 05 Aug, 2007

Este oare veşnicia un apanaj exclusiv al vieţii viitoare? Întrebarea ar putea fi considerată inadecvată, atât timp cât însăşi formularea ei a avut nevoie de câteva secunde... Cu alte cuvinte, este evident că, fiind încă struniţi de baierele necruţătoare ale timpului, nu putem decât medita la veşnicie, fără a o experimenta.

Totuşi, părintele Dumitru Stăniloae, patriarhul teologiei româneşti, deschide într-una din meditaţiile sale o perspectivă surprinzătoare în ceea ce priveşte raportarea noastră la viaţa veşnică. Atât timp cât ne deschidem comuniunii lui Dumnezeu, deja trăim într-o dimensiune mai apropiată de veşnicie. Depăşim timpul, atunci când iubim, când ne pasă de durerea semenului, când ne bucurăm din inimă cu cei ce se bucură şi plângem cu cei ce plâng.

Veşnicia este viaţă iar viaţa este mişcare. Adevăratul sens al veşniciei nu poate fi aflat decât în comuniunea între Persoane veşnice, a Căror iubire este inepuizabilă. Şi, cel ce se împărtăşeşte de această comuniune interpersonală primeşte întru sine viaţă veşnică. Înţeleasă în acest adevăr - ca şi comuniune personală de viaţă - veşnicia nu trebuie văzută la antipodul sau opusă timpului. Veşnicia lui Dumnezeu, ca viaţă în propria-i plenitudine, ca iubire veşnică şi desăvârşită între Persoane ce stau într-o unire desăvârşită, poartă cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de altă parte, poartă cu sine posibilitatea veşniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Său; din acest motiv, Dumnezeu poate intra într-o relaţie iubitoare cu fiinţele temporale. Trebuie subliniat faptul că această actualizare a veşniciei în timp are loc întotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu ne-a făcut capabili de a-I răspunde chemării Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Aşadar, El este Acela care ne-a dat această legătură cu veşnicia, iar în comuniune cu El, noi putem dobândi veşnicia.

Dumnezeu acceptă de bunăvoie şi limitarea timpului

Aceasta se-ntâmplă deoarece, în oferirea iubirii Sale, El primeşte şi trăieşte liber limitarea; putem vedea aceasta, în toată istoria mântuirii aşa cum s-a realizat ea în timp. Dumnezeu Îşi trăieşte deplin veşnicia în relaţiile Trinitare, şi aceeaşi veşnicie o trăieşte şi atunci când, ieşind din Sine, Se întâlneşte în timp cu noi. Aceasta e chenoza, coborârea lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, acceptată liber de către El de dragul creaţiei Sale şi trăită simultan cu veşnicia vieţii Trinitare.

Dar, aceasta implică şi necesitatea răspunsului nostru, nu numai în viaţa temporală, ci şi în relaţia noastră cu veşnicia, de unde ne vine această ofertă. Dumnezeu aşteaptă cu mare răbdare întoarcerea noastră spre El, aşteaptă să ne trezim la înţelegerea iubirii pe care ne-o oferă. Însă, în acelaşi timp, Se împărtăşeşte bucuros de desăvârşita lipsă a intervalului sau şovăielii în schimbul reciproc de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Ceea ce înalţă paradoxul relaţiilor lui Dumnezeu cu noi este că bucuria iubirii supranaturale din Treime este sporită pe măsura aşteptării lui Dumnezeu pentru răspunsul făpturilor Sale - sau este micşorată din pricina încetinelii cu care vine acest răspuns. „Iată Eu stau la uşă şi bat, dacă cineva Îmi va deschide voi intra şi voi cina cu El“.

Timpul - marea şansă în relaţia cu Dumnezeu

Acest răspuns reprezintă intervalul de aşteptare dintre bătaia la uşa noastră şi clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta. Timpul implică şi libertatea omului, dar şi marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru creaturile Sale; Dumnezeu nu intră cu forţa în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin răspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iată de ce, Dumnezeu ne lasă timp; şi pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trăit atât de Dumnezeu cât şi de om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu - aşteptând răspunsul nostru - trăieşte în timp fără să uite sau să-Şi părăsească veşnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultăm glasul, trăim un timp fără conştiinţa veşniciei. Nu putem afirma că, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optăm să nu-I răspundem, noi aşteptăm pur şi simplu; de fapt, noi “aşteptăm“ tot felul de lucruri, şi prin urmare trăim scufundaţi cu desăvârşire în timp. Dar, atunci când ceea ce se aşteptă este un eveniment de o importanţă personală foarte mare, devenim mai conştienţi de trecerea timpului. Iar această aşteptare a unui eveniment important e însoţită întotdeauna de o bucurie care inundă sufletul înlăturând de la el plictiseala. Cea mai intensă aşteptare, cea mai mare dorinţă dintre toate, este iubirea necondiţionată a unei alte persoane.

Cum ne putem împărtăşi aici şi acum de veşnicie?

Astfel, noi putem trăi veşnicia prin nădejde, prin anticipare, iar aceasta ne umple de bucurie debordantă, astfel că, nu mai suntem conştienţi de trecerea timpului. Dumnezeu e cu noi în această aşteptare întru nădejde, datorită iubirii Sale pentru persoanele umane. El face totul pentru ca acest răspuns să fie posibil; spre deosebire de noi, El nu se descurajează niciodată şi nici nu-Şi îndreaptă atenţia către celălalt în detrimentul nostru sau către lucruri neimportante, aşa cum o facem noi. Viziunea lui Dumnezeu se întinde până spre plinătatea viitorului îndepărtat, până spre viaţa ce va să vină şi din această pricină este mult mai răbdător faţă de noi şi rămâne în fericirea Sa chiar dacă lucrurile nu şi-au ajuns scopul, El nu-Şi pierde nădejdea aşa cum o facem noi.

Pentru că doreşte ca noi să ne sporim continuu iubirea noastră faţă de El, Dumnezeu ne împărtăşeşte permanent prin diferitele Lui acte sau lucrări, energiile Sale dumnezeieşti care ne întăresc în creşterea noastră spre un răspuns desăvârşit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie - “în devenire“, cum s-ar spune - în lucrările Lui îndreptate direct spre noi. El “avansează“ împreună cu noi către ceea ce urmează să devenim. Dar, cu noi, procesul de devenire nu se referă doar la un interval care ne separă de unirea deplină cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simplă călătorie către El. Datorită faptului că simţim o creştere continuă de-a lungul călătoriei prin atmosfera iubitoare a prezenţei Sale, putem spune că timpul nostru este şi el umplut progresiv cu o conştiinţă tot mai mare a veşniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul că aşteaptă cu nădejde răspunsul omului, aduce veşnicia în timp. Dar, nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu şi răspunsul omului nu trebuie neapărat să fie redus treptat. Fiinţele umane pot răspunde rapid - şi sunt unele care chiar răspund foarte rapid - dar altele dezamăgesc aşteptarea Lui: „Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi nu aţi vrut“ (Mt. 23: 37).

Gândul la Dumnezeu - podul spre veşnicie

Dumnezeu e ca un mare pod de legătură ce acoperă intervalul dintre oferta Sa şi răspunsul omului, dintre eternitate şi timp, şi astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de veşnicie. Numai atunci când omul ignoră, sau dă uitării cu totul oferta lui Dumnezeu, devenind totalmente nesimţitor la aceasta - atunci când nu mai are nici o intenţie de a răspunde la ea - numai atunci, se poate spune, că este cu desăvârşire pierdut, ca unul care a renunţat la această mişcare spre veşnicie. Dumnezeu face lucrătoare această veşnicie prin aceea că ne ajută să trecem peste distanţa temporală dintre noi şi El şi dintre noi şi alţii. Iubirea lui Dumnezeu lucrătoare în timp este plină de iubire deoarece este din veşnicie, şi acest lucru este ceea ce o face aşa de puternică. Lucrând în timp, ea ne ridică dincolo de timp.

Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie. Cu adevărat, într-un anumit fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie. Această înţelegere a timpului care se mişcă/îndreaptă către veşnicie ne ajută să înţelegem mai bine motivul pentru care noi ne concentrăm atenţia întotdeauna spre viitor, căutând în permanenţă să descoperim ce nu a mai fost descoperit, să ajungem în cele din urmă la ceea ce nu am atins deplin în această viaţă. Timpul semnifică faptul neodihnei noastre, neputinţa de a ne odihni în actuala stare de lucruri, faptul că ne îndreptăm întotdeauna către acea stare în care ne vom putea odihni deplin în Dumnezeu.

Timpul ne arată că ne găsim suspendaţi deasupra abisului nimicniciei. Iată de ce ne străduim neîncetat să înţelegem mai profund cine suntem şi ce este în jurul nostru. Nu putem înţelege pe deplin sensul lucrurilor în această viaţă temporală. Momentul actual este întotdeauna un moment care se extinde în nădejdea unui alt timp. Nu este numai un moment actual. Nu avem aici cetate stătătoare (Evr. 13: 14), adică, cum s-ar spune, un „prezent“, în sensul cel mai larg al cuvântului. Numai Dumnezeu, plinătatea fiinţei, are acest prezent veşnic. Prin timp, ne mişcăm către un răspuns tot mai deplin către Dumnezeu, către oferta iubirii Sale, iar Dumnezeu ne atrage către adevărata noastră existenţă. Din acest motiv trebuie să privim dincolo de acest moment prezent, lucrând în el pentru viitor, pentru a găsi în veşnicie adevărata noastră existenţă. (Texte selectate din Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, SLG Fairacress, Oxford, 1971)