Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ţinuta monahală, semnificaţie şi simbolism

Ţinuta monahală, semnificaţie şi simbolism

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 19 Ian, 2015

Astăzi îl proslăvim pe Sfântul Eftimie cel Mare. Reflectând la trăirea, la nevoinţele lui, denumirea de „cel Mare“, atribuită de sinaxare, apare paradoxală. Deşi Cuviosul a fugit de mărirea lumii, de onoruri, laude ori funcţii, conştiinţa Bisericii l-a păstrat în amintire cu apelativul de „mare“. De ce? Pentru că mari i-au fost dragostea, jertfa, nevoinţa, smerenia, iubindu-L pe Hristos mai mult decât propria viaţă. Însă, pe măsură, mare îi este şi bucuria răsplătirii, împărtăşindu-se în veşnicie de iubirea Preasfintei Treimi.

Vorbind de proslăvirea unui monah, ar fi potrivit să abordăm, chiar sumar, o temă interesantă: simbolismul straielor cinului călugăresc. Numeroase grupuri profesionale poartă o ţinută distinctă: medici, soldaţi, poliţişti, pompieri, marinari. Constituie haina călugărească o simplă uniformă, menită să facă distincţia de celelalte categorii socio-profesionale? Unii vor zice că da. Pare un adevăr parţial, căci „uniforma“ cernită îi dă purtătorului ei simţământul că se găseşte înregimentat, antrenat într-o nesfârşită bătălie, dar nu spre cucerirea de ranguri lumeşti, ci pentru luarea cu asalt a Împărăţiei cerurilor. Însă, peste toate, veşmintele monahale ascund sensuri profunde, de care se cuvine ca acesta să rămână mereu conştient. Ele definesc un adevăr aflat dincolo de materialul ori forma lor: expresia chipului duhovnicesc al eremitului, înfăţişarea omului nou, a ucenicului lui Hristos, hotărât la renunţarea totală, la dăruirea specială, diferită de a celorlalţi creştini.

Îmbrăcămintea călugărilor, alături de multele ei înţelesuri, mai are o particularitate legată de colorit. Culoare controversată, negrul devine aici semnul renunţării la zădărnicia lumii. „Ostaşul“ lui Hristos a murit pentru lume, de aceea, la exterior, starea lui se arată cernită; în interior însă el tinde către alb, către lumină. Aşadar, înveşmântat în negru, el se supune unei metamorfoze intense de reînnoire lăuntrică, trăind necontenit o moarte tainică, anticipare a unei autentice învieri duhovniceşti.

Trecând peste aspectul istoric, vom expune, pe scurt, semnificaţia fiecărui articol din ţinuta monahală, luând ca reper slujba tunderii în îngerescul chip, când înveşmântarea novicelui se petrece în chip solemn.

Prima „piesă“, cămaşa albă, exprimă bucuria învierii la o altă existenţă, curăţia sufletească a aspirantului la călugărie, dar şi strălucirea dumnezeiască, fiindcă noul nevoitor se îmbracă în Hristos, în lumină.

După ce a primit haina luminoasă, monahului i se aşază pe piept o cruce din lemn, semn al renunţării sale, al disponibilităţii de a se face părtaş suferinţelor lui Hristos. Urmează aşezarea perimanului - o bucată de pânză pătrată, de mici dimensiuni, brodată cu semnele Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos; se prinde cu patru panglici, ce-i înlesnesc purtarea aidoma unui „jug“. El întruchipează peceţile unui mormânt, sugerând îngroparea a tot ce-i vechi, precum şi giulgiurile vestitoare ale Învierii lui Hristos. Călugărul se socoteşte „mort păcatului, dar viu pentru Dumnezeu“. Se îmbracă apoi dulama, de culoare neagră; asemănătoare reverendei preotului de mir, ea înseamnă lepădarea de lume, starea de pocăinţă, asumate de-a lungul întregii existenţe. După aceasta, monahul se încinge cu un brâu sau curea, „spre omorârea trupului şi înnoirea Duhului“. Mijlocul bine strâns reprezintă semnul omului gata oricând să răspundă chemării Domnului. Oferindu-i-se cuviosului potcapul sau culionul, i se aminteşte de coiful dreptăţii, de faptul că trebuie să vieţuiască în curăţie, fără prihană. Potcapul trimite cu gândul la nădejdea mântuirii: cum orice patimă se naşte în mintea omului, în chip simbolic, capul se protejează cu un astfel de coif. Deci potcapul ocroteşte mintea de săgeţile diavolului. Un element specific ţinutei monahale, rasa, se înfăţişa în vechime ca o haină cu o croială largă, un soi de cojoc prins doar în dreptul gâtului. Spre deosebire de dulamă, se închide numai sus, având mânecile mai largi şi fiind desfăcută la mijloc. Simbolizează lupta cuvioşilor împotriva gândurilor pătimaşe, devenind o haină a mântuirii, o za a dreptăţii. În rânduiala călugăriei se prevede apoi încălţarea monahului cu sandale, aşa încât picioarele lui să nu se împiedice de cele pământeşti, ci să alerge spre întâlnirea cu Hristos, întărindu-se în virtute, ca să nu se mai rănească în înghimpoasele păcate ale acestei lumi. Tipicul prevede în continuare punerea mantiei. Ea constituie o îmbrăcăminte de nestricăciune, de curăţie. Se leagă în jurul gâtului, nu are mâneci, este plisată, cade peste umeri, atingând pământul. Pliurile reprezintă razele luminii necreate, amintind tuturor că lumina lui Hristos „luminează tuturor“. Multitudinea pliurilor semnifică faptul că, prin virtuţile sale, monahul „luminează înaintea oamenilor“ pentru slava lui Dumnezeu.

Pe potcap se aşază apoi camilavca, o pânză întinsă pogorându-se pe spate, cusută la partea de jos. Pe margine are două fâşii ca două aripi. Se confecţionează dintr-un material uşor, tot negru, simbolizând mintea călugărului, luminată de harul divin.

Ultimele i se înmânează noului nevoitor arhicunoscutele metanii - sabia Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu - spre rugăciunea de toată vremea. Zicând întotdeauna „rugăciunea lui Iisus“ cu buzele şi în inima lui, monahul se aseamănă cetelor îngereşti, care laudă neîncetat pe Domnul.